Arhiva etichetelor: România

Articole despre Romania, asa cum o vad eu

Eu ştiu cine sunt

 Piatra-Craiului

Observ de ceva vreme o mare dezbatere care constată prin piruete logice că românii nu există. Tot felul de băieţi şi fete sfârtecă măcelăreşte ideile şi ajung la concluzia că nu există români, că a fi român este o construcţie, un mit. Românii nu există din punct de vedere genetic pentru că genele sunt amestecate. Din punct de vedere cultural iar nu pot exista români, pentru că nu există cultură românească. În mod ciudat ungurii sunt bine mersi ca unguri şi bulgarii ca bulgari. La cât de spurcată a fost identitatea românească în ultimii 24 de ani mai am puţin şi spun că sunt maldavan de-al lui Vasile Stati, doar că nu am mamă rusoaică.

Dar s-o luăm cu începutul. În primul rând sunt european, mai ales pentru cei veniţi foarte de departe. Pentru că mănânc folosind lingură, furculiţă şi cuţit, pentru că stau la masă pe scaun şi dorm în pat. Pentru că mănânc multă carne şi multă pâine, abia apoi legume şi fructe, pentru beau alcool sub formă de vin, bere şi diverse distilate, de multe feluri. Pentru că limba mea maternă este de origine indo-europeană şi am putut învăţa cu uşurinţă mai multe limbi cu aceeaşi origine. Pentru că sunt obişnuit cu patru anotimpuri, îmi plac munţii şi marea, dar deşertul mă scoate din sărite. Pentru că sunt creştin şi 90% dintre cunoscuţii mei sunt creştini. Nu în toată lumea asta mare lucrurile stau aşa.

Apoi sunt român. Pentru că limba mea maternă este româna şi am învăţat să gândesc în această limbă. Pentru că am învăţat o parte din istoria acestui popor, mai ales ultima sută de ani, de la străbunicii şi bunicii mei care au trăit-o pe pielea lor. Pentru că am rude de sânge răspândite în toată România. Pentru că sunt un cetăţean loial al republicii numită România. Aici e nevoie de câteva explicaţii: a fi cetăţean loial înseamnă din punctul meu de vedere să accepţi şi să susţii felul în care este organizată societatea în mijlocul căreia trăieşti. Bineînţeles, şi eu îi înjur pe medici şi pe poliţişti, pe politicieni şi pe funcţionarii fiscului – însă accept regulile jocului, nu plănuiesc să pun bombe la poştă, oricât de mult m-ar enerva factorul poştal. Nu în ultimul rând sunt creştin ortodox şi oricât ar încerca tot felul de sondaje tâmpite să dovedească faptul că „românii sunt ortodocşi doar la nivel declarativ” eu ştiu foarte bine că nu toţi mirenii sunt buni de călugări. Parabola fiului rătăcitor este fundamentală pentru creştinism, orice oaie capie poate reveni în orice moment la turmă. Cel mai turbat dintre atei poate avea mâine o revelaţie şi va fi primit cu dragoste în Biserică, nu îi va trânti nimeni uşa în nas.

Nu cred că există o „psihologie a poporului român”. Avem destui proşti şi destui deştepţi, m-am lămurit că nu suntem nici mai buni, nici mai răi decât restul europenilor. Nu cred că există o legătură directă între mine şi Ştefan cel Mare sau Vlad Ţepeş – românii au trecut prin multe etape istorice şi au dat cele mai bune soluţii de care au fost în stare la problemele cu care s-au confruntat. Nu am de ce să fiu mândru de „faptele înaintaşilor”, doar îi admir pentru soluţiile care au rezolvat problemele. Nu am nevoie de duşmani ca să „îmi definesc identitatea”, ştiu foarte bine cine sunt.

Când hoţul strigă hoţii, varianta ungurească

Puţin nazism pe ceafa unui fan JOBBIK. <a href="http://www.globalpost.com/dispatch/europe/100528/hungary-jobbik-far-right-party">Sursa</a>

Puţin nazism pe ceafa unui fan JOBBIK. Sursa

Un sas braşovean scria pe la 1613 aşa: „Şi asta mai ales la unguri ai să vezi, atunci când nu au dreptate izbutesc prin zbierăte, tropăieli şi încăpăţânare”. Acelaşi sas continua referitor la obrăznicia manifestată de unii unguri: „Cine moare de ameninţări, aceluia i-au răsunat băşini de măgar”. (găsiţi aici o traducere parţială a jurnalului lui Andreas Hegyes din anul 1613)

Cam aşa aş rezuma poveştile de azi din România cu maghiarii şi ziua de 15 martie. Citesc ştirile şi mă crucesc: membri ai guvernului Ungariei, cel mai naţionalist guvern din Uniunea Europeană, susţinut de un partid fascistoid acuză românii şi guvernul României de naţionalism! Lideri ai partidului extremist JOBBIK îi acuză pe români de naţionalism. Ceva e foarte greşit undeva, ceva nu este în regulă. Sasul Andreas Hegyes ar fi constatat că nimic nu s-a schimbat în comportamentul unor unguri.

Cine are răbdare poate să citească aici o rezoluţie a Consiliului Europei referitor la tratamentul minorităţilor naţionale în Ungaria. Un citat:

[alert style=”red”]Racially-motivated abuse allegedly committed by members of the police force continues to be reported. Discriminatory behaviour on the part of the police seems to be, in general, a problem.[/alert]

Şi problemele astea datează din anul 2011. Distracţiile curente ale JOBBIK în Ungaria nu au apucat să intre în rapoartele Consiliului Europei.

Ceea ce e frumos: oamenii pe care toată lumea îi acuză de rasism, antisemitism, promovarea urii, naţionalism extrem etc. vin în România şi ne vorbesc despre toleranţă, ne acuză că nu ne purtăm frumos. (aici găsiţi raportul CoE pentru România). Dincolo de orice alte probleme pe care le au din plin, majoritatea românilor sunt toleranţi, iar pe unii unguri i-a excitat Crimeea.

Ateii să lase ciocu’ mic, România există din mila Domnului

guvernarea-Romaniei

Cine crede că România este o ţară condusă de nişte oameni care au un plan se înşală amarnic. Noul Guvern Ponta care de fapt nu e nou a copiat pur şi simplu vechiul program de guvernare şi la înghesuială, experţii au uitat să scoată nişte chestii care au cam dispărut de pe agendă: privatizarea CFR şi salariul minim de 1.200 de lei (ştire Mediafax). De la vechiul program de guvernare şi până la actualul nu doar privatizarea CFR a dispărut, dar şi privatizatorul Gruia Stoica s-a evaporat din viaţa publică şi s-a dus puţin la puşcărie. Despre salariul minim de 1.200 de lei nu mai are rost să vorbim.

Chestia e că actualilor politicieni le pasă extrem de puţin de gluma cu „interesul public”. Nu există dovadă mai mare în acest sens decât copierea cuvânt cu cuvânt a vechiului program de guvernare. Între timp s-au întâmplat nişte schimbări, dar nu asta contează. Greşeşte amarnic cine îşi imaginează cum se adună liderii de partid şi îşi storc creierii întrebându-se ce plan să aplice pentru ca românii să trăiască mai bine. Nu se face aşa. Cel mai probabil se pasează din om în om, de sus în jos, plictisitoarea sarcină a redactării programului de guvernare. Până la urmă ordinul ajunge la o secretară care a reuşit să reţină secvenţa Ctrl-C, Ctrl-V. Şi gata! Avem program de guvernare.

Asta consider eu că de fapt dovedeşte existenţa lui Dumnezeu şi mai mult: că lui Dumnezeu îi pasă de România. Pentru că dacă nu avea Domnul milă de noi, cu păcălicii care ne conduc, dispărea de mult România de pe hartă.

Nu ne vindem ţara! Staţi liniştiţi, e vândută de multişor

Am găsit câteva documente care arată cum umbla regele Carol al II-lea în 1938 să vândă România la bucată şi nimeni nu voia să o cumpere. Pentru că era încă de pe atunci vândută cu totul.

Modernizarea României din secolul al XIX-lea este studiată mai ales din punctul de vedere al reformelor juridice, partea economică este lăsată puţin deoparte, mai ales mecanismul care a stat la baza modernizării. Pâna la începerea exploatării petrolului, finanţele României era asigurate prin exportul de cereale, produse pe suprafeţe mari, cu mână de lucru ieftină. Modernizarea s-a făcut pe spinările ţăranilor care n-au mai rezistat şi s-au răsculat în 1907. Reforma agrară de după Primul Război Mondial a scumpit cerealele româneşti pentru că au dispărut suprafeţele agricole mari în favoarea micilor proprietăţi exploatate individual, în plus nu s-a făcut mecanizarea agriculturii. La asta adăugaţi invazia cerealelor americane şi sovietice, produse mecanizat pe suprafeţe gigantice.

Petrolul românesc a fost o ploaie de aur: s-a scurs în buzunarele altora. Toate profiturile obţinute din exploatarea petrolului ar fi trebuit investite în industrializarea economiei româneşti, însă banii s-au dus către armament şi au susţinut un sistem politic corupt. În perioada interbelică România a contractat mai multe împrumuturi de la bănci din Franţa, Belgia şi Marea Britanie, iar după crahul financiar din 1929 nu a mai putut să-şi achite ratele la timp. Banii care trebuiau investiţi în dezvoltare au fost furaţi (nimic nou, nu-i aşa? am scris aici povestea şoselei Bucureşti-Oradea din perioada interbelică, nici pe atunci nu eram în stare să ne construim drumuri).

În toamna anului 1938 Cehoslovacia era ciopârţită prin Acordul de la Munchen şi la Bucureşti toată lumea se întreba dacă nu urmează cumva România. Aşa că regele Carol al II-lea a plecat într-un turneu european: Londra, Paris şi Berlin. A cerut peste tot credite pentru armament, garanţii politice pentru frontiere – n-a reuşit să obţină nimic.

În arhiva lordului Frederick Leith-Ross am găsit un document inedit (a cărui poveste o veţi putea citi în numărul din luna februarie al revistei Magazin istoric). Este o propunere făcută de Mitiţă Constantinescu (guvernator al Băncii Naţionale şi Ministru al Economiei în 1938) prin care li se cerea britanicilor să investească masiv într-un program ce viza modernizarea economiei româneşti. Puteţi citi propunerile lui Mitiţă Constantinescu mai jos, în esenţă li se punea britanicilor la dispoziţie întreaga economiei românească.

Cel mai frumos este că britanicii au refuzat! Mai jos puteţi citi motivele englezilor pentru acest refuz: în esenţă considerau că toate propunerile lui Mitiţă Constantinescu, unele realizabile, altele mai puţin – nu prea puteau genera profituri în valute convertibile de natură să acopere ratele unui nou împrumut. (Unele pasaje sunt chiar amuzante: Mitiţă Constantinescu le ceruse englezilor să ajute România să-şi construiască o flotă comercială, ceea ce i-a înveselit teribil pe englezi.)

Germania nazistă şi-a făcut alte calcule şi după negocieri dure a încheiat aşa numitul Tratat Wohlthat (textul tratatului din 23 martie 1939 îl puteţi citi aici). Ce n-au vrut să ia britanicii au luat nemţii. Bine, textul Tratatului Wohlthat pare nevinovat, în realitate firmele germane au intrat extrem de agresiv în România, doar desfăşurarea celui de-Al Doilea Război Mondial a împiedicat o încălecare totală a economiei româneşti. Frumos a fost că activele firmelor germane din România au fost preluate după război de sovietici, care le-au transformat în cotele lor de participare la vestitele Sovromuri, pe scurt: sovieticii ne-au încălecat cu banii nemţilor, dar asta este o altă poveste.

Dacă aţi avut răbdare să citiţi planul de dezvoltare propus de Mitiţă Constantinescu britanicilor în 1938 veţi fi de acord cu mine că a fost dus la îndeplinire de comunişti, mai ales în perioada de după desfiinţarea Sovromurilor.

În altă ordine de idei mi-am amintit de un dialog din Cronica de familie a lui Petru Dumitriu, dialog purtat între doi conspiratori care luptau împotriva stabilirii regimului comunist în România. Primul – Jean-Pierre Haralamb (mic arivist schilod din Ministerul de Externe), al doilea – Dimitrie Cozianu (boier dintr-un neam vechi):

– Pha! E uşor! Facem un contract cu Ford: să ne dea maşini, uzine, să ne facă autostrăzi… iar noi să-i dăm o parte din portul Constanţa şi monopolul automobilelor… Alt contract cu Vickers-Armstrong: le dăm jumătate din uzinele Reşiţa şi fabricăm maşini grele şi tunuri pentru tot sud-estul Europei! Alt contract cu Schneider-Creusot: le dăm concesiunea Căilor Ferate pe douăzeci de ani, iar ei refac utilajul şi parcul de vagoane şi locomotive! Alt contract cu…

– Stai coane! mârâi Cozianu. Ce, vrei să ne bagi la stăpân? Vindem ţara la mezat? E a noastră, dă-o dracului… moşia noastră, din bătrâni!

După 1989 a funcţionat perfect planul lui Jean-Pierre Haralamb şi ne putem bucura în voie de rezultatele sale.

Sunt de acord cu Zoso: satul românesc trebuie să moară

Zoso a zis că „satele româneşti ar trebui rase de pe faţa pământului şi ţăranii înecaţi ca şobolanii” (aici) ceea ce i-a enervat pe mulţi care au lipsit la cursul de limba română la care s-a predat hiperbola (prin clasa a VI-a dacă îmi amintesc bine, paşa Hassan „şi vodă-i un munte”, dar mai bine învăţăm comentarii pe de rost).

Corolarul Mihai Gâdea

Povestea are şi o latură veselă furnizată de Mihai Gâdea care i-a dedicat minute bune lui Zoso (aici) în baza raţionamentului: Zoso i-a luat un interviu lui Băsescu, deci este băsist, Zoso a zis că satele trebuie distruse şi ţăranii înecaţi, deci Zoso promovează genocidul, deci Băsescu promovează genocidul. Eu nu cred că Gâdea este prost, cel mai probabil doar face pe prostul în speranţa că va rămâne aşa.

Probabil lipsit de orice legătură, de curând Băsescu a lansat o strategie pentru agricultura românească (o puteţi citi aici) iar Voiculescu are nişte interese gigantice în agricultură şi fondurile europene (aici). Un detaliu despre profesionalismul media şi internet: o căutare pentru „strategie agricolă băsescu” scoate la iveală glumele lui Ponta, nu vreo ştire sau vreo analiză asupra documentului lansat de preşedinţie.

Strategie-agricola-Basescu

Bine, şi satele?

Pe toţi cei care s-au ofuscat la spusele lui Zoso vreau să-i întreb când au fost ultima oară în vreun sat românesc. Să recapitulăm: singura porţiune asfaltată este drumul naţional (plin de biciclişti şi căruţe nesemnalizate, prin Dobrogea unii uscau nişte plante pe asfalt) restul sunt drumuri desfundate, pline de noroi şi bolovani; nu există sisteme de canalizare, ci găuri săpate în pământ; nu există servicii de salubritate; nu există servicii medicale; majoritatea locuitorilor sunt şomeri zdrenţăroşi încălţaţi cu gumari care experimentează imunitatea la boli dispărute în alte părţi de genul TBC (mă mir că n-a apărut şi lepra). Primarul, popa şi şeful de post sunt împăraţi (aproape a dispărut din constelaţie directorul şcolii, pe ăsta nu-l mai bagă nimeni în seamă). Oamenii se tratează după ureche cu medicamente expirate şi reinventează ritualuri tribale. Nu există nici o speranţă pentru vreun loc de muncă, fiecare îşi cultivă petecul de pământ ca să se hrănească şi se mai cârpesc cu nişte pensii mizere. Cei în putere au plecat de mult în Italia şi Spania, au construit nişte case noi de care nu vor apuca să se bucure vreodată pentru că mor prin alte ţări în accidente de muncă fără asigurare sau pentru că îşi dau seama că nu are rost să se întoarcă. Ăia care cântă şi dansează veseli în costume populare imaculate la „Tezaur folcloric” nu sunt ţărani, nu au fost niciodată.

Satele au devenit mormintele poporului român. De multă vreme nu mai sunt rezervoare demografice, de multă vreme şi-au pierdut orice relevanţă economică. O simplă privire pe media de vârstă a locuitorilor din mediul rural lămureşte pe oricine că satele româneşti vor dispărea de la sine în mai puţin de 20-30 de ani. În Bulgaria am văzut zeci de sate în care jumătate din case aveau scânduri bătute în ferestre, iar în curând peisajul acesta se va răspândi la nordul Dunării.

O clasă politică criminală

Deşi Gâdea îl acuză pe Zoso de incitare la genocid, în realitate tocmai patronul lui, Dan Voiculescu, este cel care a pus în mişcare genocidul împotriva ţăranilor români. Dan Voiculescu este chintesenţa regimului criminal care ne ucide zi de zi de 24 de ani. Fost securist, îmbogăţit peste noapte din delapidarea fondurilor regimului comunist, politician intrat în parlament fără ca partidul lui să depăşească vreodată 2%, sforar care fuge de judecată, patron al unui trust de presă manipulator, păstrător al unui sistem corupt pe care să îl poată folosi în interes propriu. Dan Voiculescu are interese gigantice în agricultură şi şi-a pus un maimuţoi drept ministru al Agriculturii, dar nu pentru a moderniza satele româneşti.

Nu este nevoie să inventăm nimic, doar trebuie să mergem la bibliotecă. Încă din anii ’30 Mihail Manoilescu explica că agricultura trebuie mecanizată, că forţa de muncă suplimentară din mediul rural trebuie folosită în industrie. Satul românesc aşa cum este el acum va dispărea, mai devreme sau mai târziu pentru că nu vor mai exista ţărani şi în forma actuală nu se poate susţine din punct de vedere economic.

P.S. Câteva observaţii primite pe Facebook şi la comentarii mă fac să cred că nu mi-am precizat clar poziţia. Satul românesc trebuie să dispară în forma coruptă şi auto-distructivă în care există acum. Nu ştiu care este cea mai bună soluţie a problemelor proprietăţii terenurilor şi modului de exploatare – probabil că asocierea micilor proprietari; nu ştiu care sunt soluţiile pentru agricultură – probabil se găsesc câteva în strategia avansată de Băsescu (dar scrisă de experţi şi oameni care muncesc în domeniu). Ştiu doar că satul românesc a intrat pe un drum care duce la distrugere din cauza clasei politice corupte care ne conduce.

O idee nazistă preluată de sovietici pentru înrobirea României

Cu multă vreme înainte de venirea naziştilor la putere, marile firme germane puseseră pe picioare un plan de transformare a statelor din Europa de est în pieţe de desfacere şi furnizoare de materii prime şi forţă de muncă. Reprezentanţii industriei, finanţelor şi agriculturii germane s-au reunit în aşa numita Mitteleuropäischer Wirtschaftstag (Uniunea Economică pentru Europa Centrală) la data de 6 decembrie 1926. Scopul acestei asociaţii din care nu lipsea nici un nume mare al economiei germane: penetrarea economică în spaţiul central şi sud-est european în sensul transformării sale în piaţă de desfacere pentru produsele germane şi furnizoare de materii prime şi forţă de muncă. MWT a colaborat strâns cu statul german, ministere şi servicii de informaţii, iar după 1933 a găsit calea să se apropie de Hitler reuşind să-şi împletească interesele cu cele ale proaspătului dictator. (detalii aici)

Sistemul german de capturare a economiei româneşti

După anul 1931 orice fel de credit internaţional a dispărut – parte din cauza crizei globale, parte din cauza unor decizii protecţioniste luate de Statele Unite şi Marea Britanie. În lipsa creditelor, comerţul internaţional a fost orientat pe sistemul clearing-ului – statele încheiau acorduri bilaterale care reglementau schimburile comerciale astfel: exporturile erau echivalate în moneda statului mai puternic şi se constituia un credit în favoarea statului exportator care era folosit pentru achitarea importurilor. Practic: România trimitea petrol în Germania, i se deschidea un cont în mărci, iar în schimbul acelor mărci achiziţiona produse germane. Sistemul prezenta câteva dezavantaje evidente: profiturile nu puteau fi folosite pe alte pieţe pentru alte produse, achiziţiile se făceau la preţurile impuse de germani.

Începând cu 1935 (când a fost semnat un acord comercial româno-german) Germania a dus o politică treptată de acaparare a economiei româneşti folosind sistemul clearing-ului. Germanii au făcut tot posibilul să acapareze cât mai mult din exporturile româneşti şi să se îndatoreze cât mai mult faţă de România. Ideea era simplă: mărcile germane erau blocate în Germania, românii nu aveau oricum ce face, decât să cumpere produse industriale germane.

Pe de altă parte România era blocată în propriul sistem economic. Existau trei produse de export româneşti: petrolul, cerealele şi cheresteaua – şi fiecare dintre ele avea propriile probleme. Petrolul era o materie strategică, iar Franţa şi Marea Britanie făceau presiuni politice ca România să nu vândă prea mult petrol Germaniei. Cerealele româneşti reprezentau o problemă de politică internă – producţia agricolă era realizată pe suprafeţe mici, nemecanizate, cu două consecinţe: preţ mult mai mare decât grâul american şi cel sovietic, iar dacă nu era vândut îi băga în faliment pe micii fermieri, ceea ce provoca tensiuni sociale (amintiţi-vă de dilemele economice ale lui Ilie Moromete). Cheresteaua era singurul produs competitiv, însă nu putea susţine singură economia românească.

Franţa şi Marea Britanie refuza să cumpere grâul românesc mult prea scump, iar industria petrolieră din România era deţinută în proporţie de 42% de concerne franco-britanice (statul român deţinea doar 29%!) astfel că principala grijă a aliaţilor noştri occidentali era să-i împiedice pe germani să cumpere petrol românesc, nu să cumpere ei mai mult. Şi chiar dacă ar fi cumpărat mai mult din România tot nu ar fi fost un mare câştig: plăţile cu Londra şi Parisul se făceau tot în sistem clearing şi ne vindeau tot ce voiau ei.

Germania a ştiut să împletească politica şi economia: au acceptat preţurile mari ale cerealelor româneşti, s-au îndatorat masiv faţă de România şi au început să facă presiuni. Scopul germanilor, mai ales înainte de izbucnirea războiului: să-şi asigure importurile de petrol necesare armatei şi să-şi creeze un mecanism de presiune politică pentru cazul în care România o lua razna. O analiză comparativă a balanţei comerciale româno-germane pentru lunile ianuarie-martie 1938 şi ianuarie-martie 1939 scotea la iveală apariţia unui deficit de 13,45 milioane mărci germane în 1939 faţă de un deficit de 1,85 milioane mărci germane în 1938. Naziştilor le plăcea să fie datori.

Problemele economiei româneşti şi decontul

Planul general economic al României în perioada interbelică a fost simplu: profiturile din vânzarea petrolului şi a cerealelor trebuiau investite în crearea unor industrii româneşti. Iar industria principală în care s-a investit a fost industria de armament, datorită situaţiei geopolitice (vecini cu pretenţii teritoriale). Corupţia şi lipsa de capacitate administrativă plus faptul că marii fabricanţi de armament nu îşi cedau licenţele chiar aşa uşor (iar românii nu au reuşit să inventeze arme) au făcut ca planul să eşueze în mare parte. Nici sistemul clearing-ului nu funcţiona: francezii şi britanicii evitau să ne vândă armament (sau ne vindeau foarte puţin), germanii limitau drastic exporturile de arme (la un moment dat Hitler a spus ceva de genul „românilor o să le dau triciclete, nu tancuri”). Au fost construite câteva fabrici de armament, însă din punctul de vedere al aviaţiei şi tancurilor România era inexistentă la începutul celui de-al Doilea Război Mondial.

Decontul cu Germania a venit în anul 1938. După ce a anexat Austria, a dezmembrat şi ocupat Cehoslovacia, Germania a venit cu nota de plată la Bucureşti. Creierul operaţiunii a fost Karl August Clodius (diplomat, preşedintele Comisiei economice româno-germane şi unul din sprijinitorii MWT). De la 37 de lei pe o marcă Clodius a cerut în 1938 creşterea cursului de schimb la 45 de lei pe marcă. Românii s-au târguit cum au ştiut mai bine, însă au trebuit să accepte creşteri succesive ale cursului. În 1939 negocierile economice au fost conduse de Helmut Wohlthat care a venit cu o idee nouă: crearea de unităţi economice mixte româno-germane în agricultură şi exploatări petroliere. Ministrul Economiei Ion Bujoiu spunea că astfel: „ţara noastră era redusă în acest caz la o simplă furnizoare de braţe de muncă, bogăţiile ei naturale şi posibilităţile de producţie servind exclusiv la satisfacerea nevoilor germane”. Tot la negocierile din martie 1939, germanii au cerut iar creşterea cursului la 50 de lei pe o marcă motivând că grâul românesc e prea scump – însă creşterea urma să se aplice şi la petrol şi cherestea. De frică să nu păţească ce a păţit Cehoslovacia, România a acceptat cererile economice germane: mărirea cotei de export la petrol, înfiinţarea de întreprinderi mixte româno-germane (a respins doar creşterea cursului). Mecanismul clearing-ului şi al îndatorării a dat rezultate.

Karl Clodius a fost capturat de sovietici la Bucureşti în 1944 şi a murit în prizonierat în 1952. Se pare că nu a stat prin lagăre, ci a fost folosit de sovietici drept consultant economic pentru spaţiul balcanic. Ideea nazistă a întreprinderilor mixte cu românii a fost preluată cu entuziasm de sovietici: Moscova a luat participările germane la aceste întreprinderi mixte drept despăgubiri de război şi aşa au apărut primele Sovromuri de care am scăpat abia în 1956. MWT a fost reevaluată în anul 2006 ca un „model european” pentru sud-estul Europei.

Karl Clodius

Karl Clodius

Legătura dintre mall-ul de azi şi circul foamei al lui Ceauşescu

Îmi amintesc că era iarnă şi se întunecase când am văzut din tramvai o construcţie la intersecţia dintre Calea Rahovei şi Trafic greu. Am întrebat-o pe mama ce se construieşte acolo, iar ea m-a strâns de mână şi mi-a zis că îmi spune mai târziu.

După ce am coborât din tramvai mi-a spus că acolo va fi un „circ al foamei”. N-am înţeles, aşa că am întrebat-o ce e „circul foamei” şi am aflat că Ceauşescu vroia să ne oblige pe toţi să mâncăm la nişte cantine din nişte clădiri foarte mari ce se construiau peste tot în Bucureşti. Perspectiva asta m-a îngrijorat: mâncarea de cantină de pe vremea lui Ceauşescu era înfiorătoare. Am întrebat dacă o să mai putem găti acasă, mama nu ştia sigur dacă ni se va permite, ştia că vom primi nişte cartele şi vom mânca la grămadă în cantine o mâncare proastă. „Dar cum o să ne oblige să nu mai gătim acasă?” – „Dumnezeu ştie, mamă… or să ne taie gazele, or să se închidă alimentările… cine ştie?” Vedeam cu ochii minţii cozi gigantice (eram sigur că vor fi cozi!) cu nişte tăvi soioase în mână, pentru a primi un polonic de zeamă infectă.

Acum mă uit la mall-urile construite peste fundaţiile „circurilor foamei” şi la cum se înghesuie românii să mănânce o mâncare proastă şi scumpă pe care o plătesc cu nişte cartele sau carduri, naiba să le ia.

Trista istorie a industriei româneşti

Ştirea că ruşii de la Mechel vând combinate siderurgice româneşti cu 243 de euro unei firme de apartament ar trebui să fie una şocantă. La fel, circul de la Oltchim şi Arpechim ar trebui să ocupe mai mult din timpul jurnaliştilor. Asistăm la sfârşitul unei ere: un secol de eforturi pentru a pune pe picioare o industrie românească. Şi este vorba de 100 de ani aruncaţi la gunoi. Românii sunt mână largă cu timpul şi averea lor.

De unde am pornit

Vreme de 500 de ani statele româneşti au fost state feudale bazate pe agricultură. Mecanismul era simplu: un monarh proprietar al întregii suprafeţe de pământ pe care o conceda unei clase nobiliare şi obştilor de ţărani liberi. Agricultura era una extensivă: pământul era mult şi putea suporta creşterea populaţiei care fonda periodic noi sate. Aşa numita înapoiere nu s-a datorat apartenenţei la confesiunea ortodoxă sau unei presupuse inferiorităţi rasiale de genul „românii nu sunt buni pentru industrie”. Mai degrabă situarea geopolitică ar fi de vină: teritoriile românilor au fost în permanenţă un ambreiaj între imperii. În secolul al XVIII-lea mai ales ruşii, austriecii şi turcii preferau să îşi ducă războaiele pe teritoriul ţărilor române. Politica britanică a mărilor deschise şi Războiul Crimeei ne-au scos din această situaţie plus efortul colosal al paşoptiştilor de a-i apropia pe români de Europa occidentală.

Saltul interbelic

Românii şi-au adoptat primele legi referitoare la industrie la sfârşitul secolului al XIX lea şi începutul secolului al XX lea. Ideea de bază era promovarea unei industrii autohtone cu sprijinul statului. Primele forme industriale au fost cările ferate şi exploatările petroliere.

După crearea României Mari s-au purtat dezbateri intense asupra industriei româneşti. Pentru toată lumea era clar un lucru: creşterea populaţiei depăşise capacităţile de susţinere din agricultură, se punea problema mecanizării şi trecerii la o producţie agricolă ştiinţifică (din punct de vedere strict economic reforma agrară din 1923 a fost un dezastru, marile exploatări agricole au fost distruse pentru a asigura pacea socială în lumea rurală). Clasa politică românească se confrunta cu fenomenul creşterii populaţiei, iar această forţă de muncă nu putea să fie absorbită decât de industrie, plus că era clar că produsele industriale sunt mai profitabile decât cele agricole. Dilema era modalitatea prin care să fie clădită această industrie, iar aici liberalii susţineau teoria „prin noi înşine” (subvenţii de la buget pentru iniţiativele private), ţărăniştii mergeau „cu porţile deschise” (credite externe, permisivitate pentru iniţiativele străine).

România tradiţională: car cu boi în anul 1938

România tradiţională: car cu boi în anul 1938

Indiferent de guverne, industria românească a crescut în perioada interbelică. Agricultura a rămas la nivelul calului şi boului, însă fabricile au continuat să se deschidă şi să absoarbă surplusul de populaţie din spaţiul rural. Tot în perioada interbelică au fost studiate marile proiecte ale industriei româneşti: hidrocentrala de la Porţile de Fier, cea de la Bicaz, aprovizionarea cu gaze naturale a marilor oraşe, punerea pe picioare a unei industrii de construcţii de automobile (Malaxa mergea pe mâna Ford, s-a făcut cu Renault), construirea unui mare combinat siderurgic pe Dunăre (Malaxa îl vroia la Brăila, s-a făcut la Galaţi), canalul Dunăre-Marea Neagră, electrificarea tuturor localităţilor, refacerea şi modernizarea reţelei de cale ferată şi a celei de şosele. Toate acestea au fost continuate de regimul comunist, însă studiile preliminare şi chiar unele începuturi au fost făcute în perioada interbelică – sunt proiecte deasupra oricărui regimului politic. Şi toate au nevoie de o producţie industrială internă masivă. Din păcate al Doilea Război Mondial a deviat producţia industrială de la proiectele de modernizare către producţia de armament.

Hala de lucru la uzinele Malaxa în 1940

Hala de lucru la uzinele Malaxa în 1940

Comuniştii

În mare, regimul comunist din România a continuat proiectul de modernizare prin industrializare. Gheorghe Gheorghiu Dej a refuzat să participe la planul Valev prin care România urma să fie cuprinsă într-un grânar al spaţiului sovietic care mai cuprindea Bulgaria şi Ungaria, coordonat de la Chişinău. Industrializarea României a continuat centralizat de-a lungul liniilor stabilite în perioada interbelică. În 1989 România deţinea un ansamblu industrial care îi putea acoperi nevoile interne.

Tractoare româneşti în portul Constanţa în anul 1964

Tractoare româneşti în portul Constanţa în anul 1964

După 1989 au fost promovate în spaţiul public câteva teze care retează din rădăcină acest proiect al industrializării României. Prima teză: comuniştii au adus la oraş ţărani needucaţi care nu s-au adaptat la regimul industrial. Aici vorbim de rasism curat: locul românilor ar fi la sapă şi la plug. Este adevărat că mentalitatea rurală se modifică greu într-un spaţiu industrial, însă acesta nu este un motiv să renunţi la un proiect desfăşurat pe 100 de ani. A doua teză: produsele industriale româneşti erau de calitate proastă şi nu aveau căutare pe pieţele internaţionale. Posibil şi probabil – însă pasul logic pentru această problemă era îmbunătăţirea producţiei, nu închiderea fabricilor.

Dezastrul

Una din primele măsuri ale lui Ion Iliescu după 1989 a fost direcţionarea investiţiilor din industrie către consum. Toată lumea şi-a cumpărat televizoare color, gumă de mestecat şi ciocolată, după care au intrat în şomaj. Toate fabricile româneşti au fost vândute ieftin, tăiate în bucăţi şi vândute la fier vechi. Un secol de eforturi a fost aruncat la gunoi. Cele două războaie mondiale prin care a trecut România nu au lăsat în urmă dezastre de asemenea anvergură.

A rămas problema surplusului de populaţie, care a fost rezolvată prin emigraţie şi avorturi. România a devenit exportatoare de sclavi post-moderni, de la prostituate la muncitori necalificaţi sau supracalificaţi. Însă problema cea mai mare este că nu există un proiect pentru România. Preocuparea de bază a clasei politice româneşti este alternanţa la putere pentru administrarea unui buget din ce în ce mai restrâns. Basarabia este subiect doar în anii electorali, industria românească nu mai există. Naziştii nu au reuşit să-l facă pe Malaxa să renunţe la proiectul de industrializare a României, nici sovieticii nu au reuşit să-l lămurească pe Gheorghe Gheorghiu Dej. Ion Iliescu ne-a vândut pe nimic.

Ion Iliescu

Ion Iliescu

O propunere pentru împăcarea partidelor politice din România

Este cam vechiuţă propunerea mea, de vreo trei sute de ani, preluată din scrierile lui Jonathan Swift, dar sunt sigur că are mari şanse de reuşită şi pe plaiurile mioritice. Este vorba de o sugestie venită din partea şcolii de ştiinţe politice a Academiei din Lagado.

„Împotriva ciocnirilor prea violente dintre partide, doctorul propunea un minunat leac de împăcare. Iată-l: iei câte o sută de conducători ai fiecărui partid, îi aşezi perechi-perechi pe cei ale căror capete sunt cam de aceeaşi mărime, apoi pui doi meşteri îndemânatici să le reteze căpăţânile cu fierăstrăul, în acelaşi timp, în aşa fel încât creierii să fie împărţiţi în două jumătăţi egale. Jumătăţile astfel obţinute să fie schimbate între ele, fiecare fiind aşezată în ţeasta potrivnicului.

Operaţia aceasta, ce-i drept, cere oarecare precizie, dar profesorul ne încredinţă că dacă este făcută cu îndemânare, vindecarea e sigură. El judeca în felul următor: cele două jumătăţi de creieri fiind lăsate să se ciorovăiască între ele în aceeaşi ţeastă nu vor întârzia să ajungă la o înţelegere, aducând în cele din urmă cumpătare şi gândire logică, lucu ce ar fi de dorit să existe în minţile tuturor acelora care îşi închipuie că menirea lor pe lumea aceasta este numai de a supraveghea şi a conduce.

Cât ceea ce priveşte deosebirea cantitativă şi calitativă dintre creieri, doctorul m-a asigurat că atunci când este vorba de şefii partidelor, lucrul acesta nu are nici o importanţă.”

Presa nu e moartă, presa se transformă

Foarte mulţi deplâng moartea presei. Vechea poveste: când a apărut radioul s-a spus că vor muri ziarele, când a apărut televiziunea s-a spus că vor muri radioul şi ziarele. Acum a apărut internetul.

Cineva trebuie să moară, şi acela este printul, presa tipărită. E simplu: cât costă să tragi la tipografie, zilnic, câteva zeci sau sute de mii de exemplare? Cine şi de ce ţi le cumpără? Ce reţele de distribuţie există şi cât de mult te fură? După ce îşi răspunde cinstit la aceste întrebări orice om întreg la cap îşi dă seama că presa tipărită nu mai este o afacere pe termen mediu şi lung, oriunde în lumea asta. Pe net răspunsurile la aceste întrebări sunt simple şi clare – mai trebuie doar conţinut de calitate. Şi aici ajungem la problema fundamentală a presei româneşti.

Mogulii care au ucis găina cu ouă de aur

Până în urmă cu cinci-şase ani de zile presa scrisă era pe val în România. Când s-a dat drumul la internet pe ţeavă largă în România a început moartea presei scrise. Redactorii-şefi, directorii şi patronii de ziare au început să îşi saboteze afacerea: au pus gratuit pe internet conţinutul pentru care cereau bani pe print. Schizofrenie curată. Când numărul utilizatorilor de internet s-a suprapus peste cel al abonaţilor (şi în general al celor interesaţi de presa scrisă) printul a intrat în moarte clinică.

Paginile de internet ale ziarelor producătoare de conţinut au fost săpate masiv şi de fermele de conţinut, agregatoarele de ştiri care au furat pe rupte fără să fie sancţionate (deşi legislaţia exista!). Clubul Român de Presă s-a rezumat la o recomandare stupidă „nu preluaţi mai mult de 500 de semne”. Nimeni nu a deschis vreun proces care să-i îngroape pe hoţii de conţinut care între timp s-au transformat în publicaţii online cinstite.

Ochiul lui Sauron, de la Cotroceni

Adrian Halpert povesteşte pe Reporter Virtual despre drumul mogulilor din presa românească. Îmi permit să îl completez: mogulii din presa românească au intrat (sau erau deja) în bătălia politică şi şi-au nenorocit singuri mijloacele media. De când a început bătălia împotriva lui Băsescu (cam 2007 parcă) pe moguli nu îi interesează altceva decât să aglomereze piaţa cu informaţia lor. Multă informaţie gratuită. Altfel spus: propagandă. Pe moguli nu i-a mai interesat ca mass-media să fie o afacere. Nu poţi să investeşti în crearea unui produs pe care să-l arunci gratuit pe piaţă şi apoi să te plângi că nu ai bani. (Despre viziunile sincere ale mogulilor faţă de mijloacele media din proprietatea lor vă recomand discuţiile telefonice ale lui Sorin Ovidiu Vîntu cu ziariştii lui, aici).

Propaganda aceasta a distorsionat total piaţa mass-media. Oamenii au impresia că informaţia este gratuită – iar schimbarea acestei impresii va dura foarte mulţi ani de acum înainte. Orice iniţiativă de lansare a unui produs mediatic pe schema unei afaceri este destinat eşecului câtă vreme poporul ştie că informaţia e gratuită. Această distorsiune este folosită masiv de politicieni (din toate taberele) şi chiar mogulilor a început să le placă. Pentru că mogulii aruncă pe fereastră bani care nu sunt ai lor. Ce-i de haram, de haram se duce.

Şi nu va mai exista presă în România?

Ba da, dar nu cum am ştiut-o până acum. De vreo doi ani de zile presa se comportă cam ca la începutul anilor ’90. Este o perioadă de experimente şi reaşezări. Mulţi din foştii directori şi patroni dispar, se ridică alţii noi. Este mult haos şi multă înghesuială, dar internetul este mare şi ne poate ţine pe toţi. Nu mai este ca pe vremea lui Iliescu, când exista o singură fabrică de hârtie de ziar în România.

P.S. Reporter Virtual a lansat săptămâna asta o dezbatere despre soarta jurnalismului, câştigător a ieşit comentariul lui Cristi, de aici. O opinie cu care sunt de acord, având în vedere completările mele de mai sus.

Şi dacă albanezii sunt veniţi din România, nu românii din Albania?

Printre notiţele Facebook ale lui Dan Alexe se găseşte una intitulată „Despre legăturile subterane ale românei cu albaneza…” În variantă tipărită, studiul lui Dan Alexe se găseşte în Essays in Memory of Ioan Petru Culianu, Bucuresti, Nemira, 2001. Dar să începem cu concluzia:

Evoluţia fonetică similară a latinismelor în română şi în albaneză indică împrumuturi simultane şi identice, ceea ce nu se explică decât prin convieţuirea, prin locuirea într-un spaţiu comun a vorbitorilor acestor două limbi”.

Concluzie la care se ajunge după o amplă demonstraţie, vă las plăcerea să o descoperiţi. O teză uşor eretică. De la Rosler încoace, polemica între maghiari şi români purtată pe terenul lingvisticii şi istoriei are ca temă centrală problema „cine-a fost primu-n Ardeal”. Pentru oamenii de ştiinţă români înrudirea albanezei cu româna a fost o sperietoare maximă – la o primă vedere confirmă teza „poporul român s-a format la sudul Dunării”.

Problema este generată de hărţile întipărite în minţile noastre. România de azi are o formă, aceeaşi formă trebuie s-o fi avut şi întrecut. Se face confuzie între stat şi naţiune – ori naţiunile au putut trăi multă vreme fără stat.

Dan Alexe mai spune ceva: că româna, albaneza, macedoneana şi parţial sârbo-croata fac parte dintr-o „uniune lingvistică balcanică” care împărtăşeşte multe caracteristici morfologice comune. „O privire atentă ne va arăta însă că româna şi albaneza sînt două limbi care provin dintr-un trunchi comun, separarea producîndu-se în momentul în care latinizarea unei populatii (strămoşii românilor) a fost împinsă pînă acolo unde ea a cuprins şi sistemul verbal, precum şi pe cel pronominal, pe cînd albaneza a rămas în stadiul unei masive latinizări lexicale, comparabile cu valul irezistibil de franţuzisme şi latinisme introduse în engleză după cucerirea normandă”, altă frază cheie din argumentaţia lui Dan Alexe.

Pe baza acestor argumente lingvistice mie îmi vine foarte uşor să văd o mare de „proto-români”, parţial păstori semi-nomazi, parţial agricultori sedentari (modelul tradiţional de subzistenţă) care se întindea din munţii Maramureşului până în munţii Pindului. O mulţime de triburi vorbind dialecte înrudite (de unde moştenirea comună a „uniunii lingvistice balcanice”), împărtăşind probabil tradiţii religioase comune, supuse în diferite etape procesului de integrare în Imperiul Roman şi implicit latinizării lingvistice. În acelaşi timp, lipsiţi de organisme politice şi militare comparabile cu ale migratorilor asiatici aceşti proto-români „din Maramureş până-n Pind” au fost fragmentaţi în decursul invaziilor succesive. Ţinta barbarilor era Constantinopolul – iar drumul către acest oraş ocolea munţii Carpaţi (prin Dobrogea sau pe ruta Belgrad-Sofia), de aici cred că a rezultat prezervarea limbii române la nord de Dunăre şi spargerea ei în cioburi la sud de fluviu.

Cred că limba română s-a format atât la nord cât şi la sud de Dunăre (nu sunt primul care o spune, este o teză studiată de mai multă vreme). Ar trebui să nu ne mai fie frică de Rosler, de fapt albanezii au venit din România.

Cum ne jupoaie băncile din România

Am citit cel mai bun articol despre băncile din România în revista Capital. Pe scurt: pui la bancă 5000 de lei în ideea că vei lua mai mulţi bani. După ce trece termenul, plăteşti comisioanele bancare, plăteşti impozitul şi aplici rata de inflaţie vine marea surpriză: iei mai puţini bani decât ai depus!

Şi chestia asta nu se întâmplă la una sau două bănci, nu, se întâmplă la toate băncile din România. Bineînţeles, există explicaţii din partea repezentanţilor băncilor, dar chiar nu au vreo relevanţă. Şi mai nou băncile îi presează pe vajnicii noştri politicieni să dea o lege prin care să fie interzise tranzacţiile cu bani gheaţă mai mari de 5000 de lei. Adică să nu mai mişte nimic în ţara asta fără să treacă prin bănci. Alte comisioane, alte profituri.

Articolul din Capital aici.

Galerie foto: Ana Pauker la apogeul puterii sale

După un trecut printre comuniştii ilegalişti din România, ridicată în grad printre kominterniştii de la Moscova, întoarsă pe tancurile sovietice la Bucureşti, Ana Pauker şi-a atins apogeul puterii la sfârşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’50. Detaliile luptelor dintre comuniştii de la Bucureşti sunt încă destul de obscure, cert este că Ana Pauker „a ţinut aproape” de principalul ei adversar, Gheorghe Gheorghiu Dej (după cum se poate vedea şi în imaginile de mai jos). După 1989 se încearcă o refacere a imaginii Anei Pauker care este prezentată drept victima căpcăunului primitiv Gheorghe Gheorgiu Dej (scos aproape singurul vinovat de crimele din primii ani de după instalarea comunismului în România).

Dan Diaconescu în direct. Acum la toate televiziunile

Asta se întâmplă de câteva zile: toate televiziunile au preluat şi difuzează emisiunea care l-a făcut celebru pe Dan Diaconescu la OTV. Este victoria totală: Dan Diaconescu a transformat toate televiziunile în OTV. Zdrobitor, fără drept de apel. Toţi redactorii şefi, toţi directorii şi patronii de televiziuni muncesc şi vor munci pentru Dan Diaconescu. O mutare genială care ne arată adevărata Românie: Dan Diaconescu în direct.

Cât l-a costat pe Dan Diaconescu cumpărarea caietului de sarcini la Oltchim? Acesta este preţul pentru zile în şir de expunere mediatică totală. Dacă povestea asta este din capul lui Dan Diaconescu atunci omul este un geniu al loviturilor de imagine. Are un mesaj simplu: eu în numele poporului vreau să salvez poporul, dar bestia de Victor Ponta nu mă lasă.

Acum ar fi momentul pentru guvernanţi să citească de urgenţă cartea Bug Jack Barron de Norman Spinrad. Se zice despre Norman Spinrad că ar fi autor SF, dar nu este adevărat. Bug Jack Barron – o carte scrisă în 1969 –  vorbeşte despre puterea internetului şi a jurnalistului de televiziune care îşi transformă show-ul în realitate sau transformă realitatea în show. La bibliotecă, guvernanţilor!

Bătrânul din Mediaş. Fenomenul „ucideţi boschetarii”

A fost puţină agitaţie la televiziunile româneşti în legătură cu bătrânul boschetar din Mediaş bătut de nişte copii ţigani pe stradă. Agresiunea asupra persoanelor fără adăpost nu este ceva nou în lume, îngrijorător este faptul că nici unul din trecătorii din Mediaş care au fost martori la agresarea bătrânului nu a simţit nevoia să intervină. Doi bărbaţi sunt martori la atacul ţigănuşilor, însă privesc cu detaşare evenimentele.

Un batran din Medias a fost lovit cu o bata in cap in mijlocul strazii

Filmuleţul original de pe Youtube a dispărut, au rămas câteva imagini montate pe RTV.

Spuneam că nu este ceva nou, boschetarii din toată lumea sunt agresaţi. Pe 15 august 2011 un grup de adolescenţi ruşi asezonaţi cu vodcă din oraşul Kaluga au dat foc unui boschetar care dormea pe o bancă într-un parc (via Pravda). O analiză din aprilie 2012 a agenţiei Rian dezvăluia că boschetarii din Moscova sunt bătuţi frecvent (aici). Iar comentariile la o colecţie de imagini cu boschetari din Moscova sunt destul de grăitoare (aici).