Arhiva etichetelor: România contemporană

Ce se intampla cu Romania in zilele noastre?

S-au stricat şi taxiurile „bune” de la Gara de Nord din Bucureşti

taxi

Nu era de ajuns că ne facem de râs cu afişele alea tâmpite din Gara de Nord care anunţă că în Bucureşti există şi taxiuri corecte. În lumea normală toate taxiurile sunt corecte. Acum nici taxiurile bune nu mai sunt bune şi azi dimineaţă pe la şase am constatat cum merge treaba.

La ieşirea principală din gară e o staţie de taxiuri Meridian închisă la ambele capete cu bariere automate. Bănuiesc că e un sistem computerizat, le fotografiază numărul, se ridică bariera, când ia client şi pleacă – la fel. Cumva nu prea au cale de ieşire. Azi dimineaţă locul dintre bariere era gol, în schimb la capete plin de taxiuri Meridian.

Mă apropii cu sufletul curat de una din maşini şi sunt întâmpinat cu întrebarea perversă: „Unde mergeţi?” Ştiţi povestea, taximetristul vrea să meargă acasă şi nu-i place să meargă gol, aşa că aşteaptă un client în drumul lui. Nu mai e clar cine pe cine plăteşte, cine e client şi cine prestează servicii. „Aaa, nu pot, rugaţi-l pe colegul!” Şi am început să sesizez o undă de miştocăreală, băieţii se îndemnau unul pe celălalt: „Colegu’! Ţi-am găsit client! – Da’ nu mergeţi la Băneasa? – Încercaţi la domnu’, el avea drum încolo”. Un nene mai experimentat ştia parola: „Drumul Taberei, mergem fără aparat!” Şi roţile au început să se învârtă.

N-am apucat să termin fraza „Dacă sun în centrală vă supăraţi pe mine…” că au şi dispărut băieţii cu chef de glume. Aşa că am mers cu un pirat cinstit: „Domnu’, pe aparat face 25 de lei, vă duc eu cu 20!”

Eu cred că Monica Macovei minte

Monica Macovei ne povestește că a văzut ea cum un preot s-a oprit din slujba de parastas pe marginea mormântului ca să ceară bani (aici). Eu unul cred că Monica Macovei minte. S-a întâmplat să am de-a face cu mulți preoți din multe părți ale țării, pentru botezuri, nunți și slujbe de înmormântare. Niciodată principala problemă nu a fost reprezentată de bani, mai degrabă de coordonarea în timp și spațiu a evenimentului. În experiența mea personală destul de bogată în domeniu nu am avut de-a face cu astfel de preoți, care să îmi condiționeze serviciul religios (mi s-a întâmplat să fiu refuzat, dar popa în cauză mi-a explicat că avea o agendă foarte încărcată și nu putea fi la două slujbe în același timp).

Setea de bani a preoților este un motiv recurent al tuturor discursurilor anti-clericale, dar asta este o poveste lungă și complicată. Pe scurt, legenda cu popa care nu bagă mortu-n groapă până nu primește banii a auzit-o toată lumea și orice român poate să povestească o variantă, la care dacă nu a participat el direct (foarte puține cazuri!) atunci cu siguranță a auzit-o de la o rudă sau cel mai bun prieten.

Lucrurile sunt mai simple. Monica Macovei s-a convertit la mijlocul anilor 90 la confesiunea greco-catolică și de atunci are o poziție constantă împotriva Bisericii Ortodoxe Române. Bineînțeles, își maschează discursul anti-ortodox vorbind despre principii general valabile, dar de fiecare dată greul loviturii îl încasează Biserica Ortodoxă. Oricum, candidatura ei nu mai contează după ieșirile recente pe teme religioase, va obține un procent sub 1%.

Candidatul dreptei nu există – pentru că nu există dreapta

cameleon

Intelectualii „dreptei” chirăie mai dihai decât chivuţele de mahala. Îşi ridică fustele, scuipă şi stropesc trecătorii cu lapte din ţâţe, se tăvălesc în praf şi se zgârie pe ochi. Nu au reuşit „unificarea dreptei”, dreapta nu are un catindat unic. Unele chivuţe de dreapta s-au reorientat mai demultişor şi deja le cam adie dinspre buget la ONG-uri. Se duce dracului rapiţa şi anul ăsta!

Să vă spun secretul lui Polichinelle: în România nu există dreapta, cel puţin nu printre oamenii politici din primul eşalon. Haideţi să ne imaginăm că planul lui Gorbaciov ar fi funcţionat în România. Ceauşescu renunţa paşnic la putere, nu contează cum, iar Partidul Comunist Român continua să existe. Pe cine am fi văzut la televizor din 1989 încoace? Vă spun eu – pe aceiaşi oameni, poate că în alte funcţii, dar de principiu am fi avut aceeaşi galerie de mutre. Ion Iliescu, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Petre Roman, Corneliu Vadim Tudor, Adrian Năstase, Traian Băsescu, Alexandru Bârlădeanu, Theodor Stolojan, Nicolae Văcăroiu, Dan Voiculescu, Vladimir Tismăneanu etc. Ar fi fost exact aceiaşi oameni care ar fi preluat conducerea României. Poate că unii din lista de mai sus n-ar fi găsit un taxi pe 22 decembrie 1989, alţii rămaşi necunoscuţi acum nu ar fi ratat întâlnirea cu istoria – dar în mare, 75% am fi avut aceeaşi clasă politică.

În România de azi nu există politică de dreapta sau de stânga. Guvernele de la Bucureşti sunt irelevante, politicienii români sunt compradori şi nimic mai mult. Din punct de vedere economic România a devenit o colonie, nu mai există politici economice naţionale, nu mai există planificare, nu mai există strategie de dezvoltare. Diverşi oameni proveniţi din fosta nomenklatură comunistă ajung să administreze un teritoriu şi o populaţie conform unor directive venite de la instituţii supranaţionale. Planul sovietic care cerea transformarea României într-o ţară agricolă ar fi fost minunat în ziua de azi, noi acum nu mai producem nimic. Toate ramurile economice profitabile în baza unei infrastructuri construite în anii comunismului au fost vândute unor concerne străine, iar românii au fost transformaţi în forţă de muncă ieftină.

Discuţia despre dreapta şi stânga în politica românească este inutilă. Dreapta românească a fost exterminată fizic în puşcăriile comuniste. Supravieţuitorii au fost căpuşaţi rapid după 1989 şi a fost stoarsă toată vlaga din ei. Câtă vreme clasa politică de la Bucureşti a pierdut orice urmă de control asupra economiei româneşti pur şi simplu nu se mai poate discuta despre orientări ideologice. De aici şi confuzia totală, cu social-democraţi care rup lespezile mănăstirilor sau cu lideri de dreapta adepţi ai post-modernismului neo-marxist. Pentru un politolog întreg la cap România este un spaţiu al suprarealismului politic.

Dacă politcienii aflaţi în competiţie electorală la Bucureşti şi-ar da denumiri în funcţie de culori sau arome ar fi exact acelaşi lucru. La noi nu există „dreapta” şi nu există „candidatul dreptei”, există doar foşti comunişti care se bat pe funcţia de administrator al scării de bloc numită România în speranţa că vor putea fura să-şi pună termopane de aur.

P.S. Poate de acum înainte să existe şanse pentru apariţia unui curent autentic de dreapta în România, deşi la cum controlează post-comuniştii spaţiul public românesc este foarte greu de crezut că se va întâmpla aşa ceva.

În istorie contează cine zbiară mai tare

zbierat

Puţine şi concise, cronicile româneşti spun de multe ori aceeaşi poveste în feluri diferite. Contează cine a scris cronica sau cine l-a plătit pe autor. Unii copişti care nu erau de acord cu cele scrise se apucau chiar să inventeze tot felul de basne – celebrul caz al lui Simion Dascălul care a inserat într-o cronică legenda conform căreia Dacia a fost colonizată cu puşcăriaşi din Imperiul Roman şi de aceea românii sunt hoţi. Cine zbiară mai tare peste secole are dreptate. Poate că voievodul Mihnea cel Rău a fost un tip deosebit, dar din păcate nu a apucat să plătească un ţărgovnic să-i scrie o cronică favorabilă. Apoi vin istoricii, care încurcă şi mai abitir iţele poveştilor. Până la urmă contează din nou tot cine îi finanţează pe istorici să spună o anumită poveste.

De câţiva ani mă canonesc cu poveştile mogulilor din România interbelică – iar ziarele vremii îmi sunt absolut inutile. Nicolae Malaxa îi plătea pe toţi ziariştii din România să nu scrie despre el, nici de bine, nici de rău. Tudor Arghezi a avut la un moment dat iniţiativa să înceapă un roman în care să-l laude pe Malaxa. A umplut un caiet cu o schiţă de roman şi a abandonat ideea – cel mai probabil Malaxa i-a mai dat nişte bani în plus. Câtă vreme a fost la putere Carol al II-lea serviciile de informaţii au avut poruncă să nu-l urmărească pe Malaxa. În dosarele de urmărire în care se strecoară prin câte o notă numele industriaşului chestiunea este imediat abandonată. E foarte greu de spus „adevărul” despre Malaxa.

Mai prin zilele noastre mă uit amuzat la gâlceava lui Ponta cu lumea în ceea ce priveşte creşterea economică. Ponta zice că e bine, chiar foarte bine. Institutul de Statistică de la Bucureşti joacă la două capete: la Bruxelles a trimis cifrele pe bune care arată că economia românească scade, românilor nu le-a spus nimic. Bine, n-am nevoie de Ponta sau de Institutul de Statistică să ştiu că economia românească merge prost. Asta o vede şi o simte oricine trăieşte în România. Problema este realitatea paralelă, construită pe internet şi la televiziuni. Deocamdată contează cine zbiară mai tare.

Mircea Badea şi tehnica loviturii de stat

protest

Revoluţiile, răsturnările de guverne, zaverele de tot soiul au un element comun: cine deţine aplicarea forţei şi în ce măsură e dispus să o folosească. În majoritatea cazurilor este vorba de armată sau poliţie, dar există şi situaţii atipice în care apar forţe şi tehnici neortodoxe, combinaţii surprinzătoare – însă în esenţă, schimbarea se produce prin forţă sau ameninţarea cu forţa (în „revoluţiile de catifea” cel care cedează renunţă de fapt să-şi mai joace cartea de frică). După ce se stabilesc poziţiile deţinătorilor de forţă probelemele ce mai rămân de rezolvat sunt de PR şi HR cum s-ar spune: identificarea unui lider acceptabil de majoritate şi vopsirea lui în culori plăcute ochiului (când treaba e făcută de profesionişti liderul minune e stabilit cu ceva vreme înainte, ca şi desfăşurătorul acţiunilor post-factum, există listă cu înlocuitori etc.) Nu poate fi vorba de aşa ceva în cazul Voiculescu – Antena 3.

Acum despre Mircea Badea şi „plimbarea împotriva statului” de la Cotroceni. Câteva lucruri sunt clare: tot ce se întâmplă acolo e o regie cruntă. Toate dezvăluirile senzaţionale de la Antena 3, multe făcute „în direct” sunt în realitate regizate în cel mai mic detaliu. Nu există improvizaţie în acţiunile Antena 3, treaba se desfăşoară după un scenariu.

Întrebarea este: ce finalitate are acest scenariu? Răsturnarea lui Băsescu? Cine poate crede că va ieşi lumea în stradă cât să ducă la o cădere a preşedintelui cu 3 luni înainte de încheierea mandatului? Eliberarea în forţă a lui Voiculescu de la Bastilia? Nici aşa ceva nu este de imaginat. Revoluţie? Din nou, imposibil.

Aşadar, ce îşi doresc scenariştii Antena 3? Eu cred că vor să-şi vândă scump pielea. De fapt se află într-un dialog cu Victor Ponta. După ce au aflat că clădirea în care îşi desfăşoară activitatea îşi va schimba proprietarul au sărit în sus – dar noul proprietar, pe numele lui Victor Ponta s-a grăbit să-i asigure că-i va lăsa în pace. Însă nu a fost de ajuns.

Scenariştii Antena 3 nu vor să-şi schimbe stăpânul decât în anumite condiţii. Aşa că vor să-i demonstreze lui Victor Ponta că îi pot face mari probleme în campania electorală de la toamnă. Îi arată că pot scoate lumea în stradă, ceea ce contează destul de mult într-o societate amorţită, chiar dacă este vorba de – să zicem – 2.000 de pensionari. Antena 3 nu a scos la înaintare artileria grea: „dezvăluirile” despre Victor Ponta. Asta e un fel de armă nucleară, cu pagube colaterale care pot avea consecinţe nebănuite. Deocamdată e ţinută în rezervă, câtă vreme se poartă „negocierile”. La pachet este foarte posibil să vină şi condiţia explozibilă: graţierea lui Voiculescu după presupusa victorie la prezidenţiale.

În ansamblu Mircea Badea rămâne măscăriciul care îşi respectă scenariul. Însă nu e doar atât. Antena 3 s-a transformat într-o commedia dell’arte, un teatru în care actorii îşi cunosc linia de comportament aşteptată de la ei şi îşi improvizează replicile cu mai mult sau mai puţin talent. Antena 3 s-a transformat într-un reality show: îşi generează evenimentele pe care le relatează şi le comentează. Nu e revoluţie, e comedie şi negustorie.

În Delta Văcăreşti se întâlnesc hoţii cu proştii

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Ponta a anunţat azi că lacul Văcăreşti va deveni arie naturală protejată. De multă vreme se tot vorbeşte despre “Delta Văcăreşti”. Trebuie să fii un tâmpit care nu a absolvit opt clase ca să crezi cu adevărat că există “Delta Văcăreşti”. O deltă există când un fluviu se varsă într-o mare. În cazul Văcăreşti nimic nu se varsă în nimic, este un lac artificial neterminat, care trebuia să joace un rol în amenajarea Dâmboviţei sau Dumnezeu ştie ce planuri avea Ceauşescu. Secretul “Deltei Văcăreşti” este altul.

Lacul artificial din Văcăreşti a fost construit pe terenurile unor oameni, Care oameni după 1989 au încercat să îşi recupereze terenurile – însă nişte şmecheri foarte mari au ajuns la concluzia că nu e bine: nu poate fi lăsată pe mâna adevăraţilor proprietari o ditamai halcă de pământ neconstruit în mijlocul Bucureştiului. Aşa că s-a format un ghem de şpăgăreli şi injustiţie, falsuri şi furăciuni pe care nici dracu’ nu-l mai poate descâlci. Cu ceva atenţie şi câteva informaţii se pot desluşi grupurile de intesere încăierate pentru hectarele din lacul Văcăreşti. Chestia este că şmecherii nu se pot birui – aşa a apărut soluţia cretină cu declararea “Deltei Văcăreşti” – arie naturală protejată.

Cică în “Delta Văcăreşti” a fost găsită o vulpe moartă. Cică acolo s-a format un habitat natural cu arici, şobolani şi bufniţe. Şi s-au găsit foarte mulţi naivi încântaţi că s-a mutat sălbăticia la oraş. Dacă-i deltă-deltă, eu unul zic să aducem şi mistreţi şi lupi, să nu se plictisească vulpile singure pe-acolo. Era să uit: şi cai sălbatici din Delta Dunării, neapărat!

Pe bune, ne facem de râs în toată lumea asta mare. Ne mor turiştii şi copii muşcaţi de câini sălbăticiţi în jungle de beton, nu mai facem diferenţa dintre natură şi mediul urban. Avem hoarde de idioţi utili şi entuziasmaţi care promovează tâmpenia asta, abia aşteaptă să se salute la metrou cu mistreţii.

Cum a ajuns România să aibă o imagine proastă

oglinda

Începând cu evul mediu românii au fost priviţi dacă nu cu simpatie, atunci măcar de pe o poziţie neutră. La un moment s-a produs o ruptură şi imaginea românilor s-a degradat masiv, au apărut o mulţime de legende, mituri şi clişee (unele cu un sâmbure de adevăr) care ne vopsesc în culori sumbre. Prin 2000 şi ceva un studiu privind imaginea României a stabilit că aceasta este legată de următoarele cuvinte cheie: Ceauşescu, Dracula, câini vagabonzi, orfelinate. Între timp orfelinatele au fost înlocuite cu ţigani, restul a rămas neschimbat. Nu prea poţi face foarte multe cu o astfel de imagine.

În evul mediu principalele teme de discuţie în scrierile occidentalilor despre români se refereau la originea latină şi religia ortodoxă (situaţie inexplicabilă!), luptele împotriva turcilor şi diversele alianţe regionale. În secolul al XVIII-lea occidentalii observau sărăcia atotcuprinzătoare generată de exploatarea fanariotă şi corupţia generalizată.

În secolul al XIX-lea se cristalizează o imagine pozitivă a românilor: popor european de origine latină, exotic prin confesiunea ortodoxă, îmbrăcăminte şi obiceiuri, însă hotărât să se occidentalizeze, pornit pe reforme şi modernizare. După 1918 se produce prima ciobire masivă a imaginii românilor în lumea occidentală. Unirea cu Transilvania şi unirea cu Basarabia au declanşat o serie de campanii de presă anti-româneşti avându-şi originile la Budapesta şi Moscova. Imaginea României a început să sufere din ce în ce mai mult. Au existat şi accidente, precum cazul lui Leon Cotnăreanu, căsătorit cu văduva parfumierului francez Coty, care s-a implicat în afacerile familiei şi a stârnit furia fiilor milionarului francez care au declanşat o virulentă campanie de presă anti-românească în cotidianul Le Figaro (episod povestit cu mult umor de Constantin Argetoianu).

Însă prima jumătate a secolului XX a adus alături de creşterea influenţei mass-media şi o industrializare şi structurare a campaniilor de imagine. România încă a mai avut prieteni la Paris şi Londra, însă Budapestei şi Moscovei i s-a alăturat Berlinul care a instrumentat mai multe campanii de presă anti-româneşti. După cel de-al Doilea Război Mondial România a intrat într-un con de umbră – din care a ieşit la mijlocul anilor ’60 când în urma ieşirilor anti-sovietice ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu a început să aibă parte de o imagine din ce în ce mai bună în presa occidentală. Ca de exemplu în clipul turistic britanic de mai jos.

În a doua parte a anilor ’70 şi la începutul anilor ’80 s-au produs două fenomene conjugate. Ceauşescu a intrat în conflict cu occidentalii din motive economice, iar sovieticii au declanşat o operaţiune de imagine anti-românească la care au participat toţi „aliaţii” din blocul comunist (operaţiune descrisă pe larg de Larry Watts în cartea „Fereşte-mă Doamne de prieteni…”). Campaniile de presă anti-româneşti au continuat violent la începutul anilor ’90 şi s-au mai potolit oarecum după aderarea la NATO şi UE. Au fost reluate cu intensitate din ce în ce mai mare pe tema migraţiei economice şi cea a problemei ţiganilor. Ziarul Gândul a demontat câteva astfel de campanii – însă este un demers inutil, britanicii nu citesc ziarul Gândul, iar cauzele noilor campanii anti-româneşti le-am explicat aici.

Nu m-am referit aici la campaniile de presă care aveau ca temă probleme reale, mă refer la intensitatea cu care au fost duse şi la sublinierea permanentă a aspectelor negative. Este o situaţie asemănătoare cu celebra replică sovietică „… da, dar voi omorâţi negri” la orice ar spune un american. Orice ar spune un român primeşte automat replici de genul: sunteţi corupţi, sunteţi ţigani, aveţi câini vagabonzi, l-aţi avut pe Ceauşescu etc. Dacă pricepeţi mecanismul vă puteţi distra şi voi cu occidentalii: când întâlniţi un german insistaţi cât mai mult asupra Holocaustului, dacă aveţi de-a faceţi cu un francez discutaţi pe larg chestiunea colaboraţionismului cu naziştii etc. Toţi au schelete în dulap.

Revenind la imaginea României. Chestiunea nu prea are rezolvare. Intervenţiile punctuale ale unor ambasadori şi cumpărarea de articole publicitare sunt ineficiente. Partea cea mai tristă este că o mare parte dintre români au început să creadă în temele propagandei anti-româneşti şi au început şi ei să le promoveze. Îi spui unui om ani de-a rândul că e tâmpit şi până la urmă va începe s-o creadă şi să se comporte ca atare.

Secretul clarvăzătorului Daryl van Horn

escroc

Azi am cumpărat ediţia tipărită a ziarului Click! în care am găsit irezistibila ofertă de a fi mai bogat, ofertă făcută de clarvăzătorul şi mediumul Daryl van Horn. Câştigul garantat este de 113.000 lei, însă presupune câteva operaţiuni aritmetice pentru început.

Condiţia este să obţineţi cifra 113 printr-un mic exerciţiu de numerologie. Trebuie să fiţi atenţi! Deci: luaţi ultimele două cifre din anul naşterii, la care adunaţi vârsta pe care aţi împlinit-o/ o împliniţi anul acesta, iar din rezultatul obţinut scădeţi 1. Dacă obţineţi cifra 113 felicitări! Aţi câştigat dreptul de a folosi „CUPONUL GRATUIT DE REVELAŢIE”. Îl completaţi şi îl trimiteţi la o adresă din Bucureşti. În orice caz, trebuie să vă grăbiţi, deoarece doar primele 113 persoane care trimit cuponul gratuit de revelaţie vor beneficia de consultanţa lui Daryl van Horn şi se vor îmbogăţi!

Mulţumită faptului că am absolvit cu succes şcoala primară eu am desluşit destul de repede secretul clarvăzătorului Daryl van Horn. Este o taină aproape de nepătruns, însă vă pot spune cu precizie că orice persoană născută între 1900 şi 1999 va obţine indicativul numerologic 113. Iar după ce veţi pătrunde acest mister numerologic vă recomand să folosiţi cu încredere Google în căutarea clarvăzătorului Daryl van Horn.

Cum a intrat Remus Cernea în Parlament şi mai ales de ce?

vot

De când a ajuns deputat Remus Cernea face orice pentru a atrage atenţia asupra sa (nu că mai înainte ar fi făcut altceva). Aparent marcat de o întârziere semnificativă în dezvoltarea psihică, Remus Cernea a rămas la nivelul liceanului provocator: umblă cu pletele în vânt şi tricouri cu draci prin Parlament, sperie pensionarii grohăind pe holuri „Satan spawn, the Caco-Daemon!”, vorbeşte cu delfinii şi face câte şi mai câte alte nefăcute, de să sparie gândul.

Doar la un moment dat se cască undeva o crevasă schizofrenică. Idealistul umanist are declaraţii de avere surprinzătoare: firmele apar şi dispar, nu e clar ce impozite a plătit, ascet desăvârşit reuşeşte să trăiască ani întregi cu venituri zero; brusc, din liber-schimbist se transformă în consilier guvernamental bugetivor feroce şi fără să fi absolvit vreo facultate reuşeşte să consilieze întreprinderi strategice precum Hidroelectrica, încasând sume semnificative de bani pe care le donează unui partid pe care îl înjura anterior cu sârg (suveică financiară do ut des?); este ales în Parlament la mica înţelegere cu un baron local căruia apoi îi dă ţeapă etc.

La prima vedere avem de-a face cu o personalitate complexă, multifaţetată; o stihie a vânjoşeniei tinereşti, de neoprit, o drojdie a societăţii capabilă să fermenteze în toate culorile curcubeului – ceva ce nu s-a mai văzut pe meleagurile mioritice. Însă Remus Cernea este plictisitor, nu are nimic nou în el. Caragiale i-a tatuat numele pe frunte: Coriolan Drăgănescu. Nu mai contează aliajul secularisto-umanisto-ateist-etc., matriţa în care a fost turnat materialul genetic al lui Remus Cernea este una veche, coclită de la nenumăratele refolosiri. Sper să primească ceea ce merită, să-şi atingă nivelul maxim al incompetenţei şi să ajungă ministru de două săptămâni într-un guvern efemer, cum a fost cel al lui Mihai Răzvan Ungureanu.

* * *

Nu există leac pentru clasa politică românească. Probabil trebuie să treacă de şapte ori şapte generaţii pentru a se împrăştia blestemele bătrâneşti ale lui Caragiale. N-am ajuns încă acolo, însă din când în când avem posibilitatea să producem câte o mică surpriză. De data asta surpriza pe care o putem declanşa este să-l alegem pe Iulian Capsali în Parlamentul European. Demonizat în regim de urgenţă de întregul spectru al celor care stăpânesc spaţiul public din România, Iulian Capsali nu are nici o legătură cu tot ceea ce s-a scris despre el. Nu cred că este omul Rusiei, nu cred că este extremist sau căpcăun băutor de sânge de feministă. Este pur şi simplu un creştin care intră în arena politică susţinând idei creştine.

Trebuie să fiu de acord cu Claudiu Târziu, care spune că Iulian Capsali în cazul în care va fi ales nu va putea face nimic în Parlamentul European. Corect, va fi izolat şi ignorat în cel mai bun caz. Însă nu sunt de acord cu Claudiu Târziu când spune că şi victoria şi înfrângerea lui Iulian Capsali la alegerile europarlamentare reprezintă un eşec. Varianta înfrângerii reprezintă un experiment, poate data viitoare va fi mai bine.

Varianta în care Iulian Capsali intră în Parlamentul European este câştigătoare din toate punctele de vedere. Şi nu pentru că se va reuşi impunerea unei agende creştine la Bruxelles, aşa ceva este imposibil. În primul rând va fi un mesaj pentru clasa politică din România care a făcut tot posibilul să se asigure că nu există vreo şansă pentru eurodeputaţi independenţi. Apoi va fi un mesaj pentru Uniunea Europeană: românii se pot mobiliza şi pot trimite la Bruxelles un om cu o agendă diferită faţă de pelteaua mestecată la nesfârşit acolo. Ce va face Iulian Capsali la Bruxelles contează mai puţin în acest moment. Dacă va reuşi să-şi facă un nume – bravo lui! Dacă nu – asta este! Oricum, va fi mai bun decât Becali sau Corneliu vadim Tudor. Deci: pe 25 mai mergeţi la alegeri şi votaţi cu Iulian Capsali, poziţia 20 pe buletinele de vot.

P.S. Am scris toate acestea după ce m-am uitat pe lista candidaţilor la alegerile europene. Cu Iulian Capsali m-am întâlnit de două ori, asta în urmă cu vreo 7-8 ani. Nu am primit şi nu voi primi bani de la el.

Paradoxul femeii cu barbă la Eurovision

Doar prin promovarea forţată a urâciunii mai reuşeşte Eurovisionul să intre în casele oamenilor. Finala Eurovision România din luna martie 2014 a adunat la TVR sub 400.000 de telespectatori. Doar 16.236 de români s-au deranjat să voteze – şi chiar şi aici mascarada a continuat: Paula Seling şi Ovi au primit 2.000 de voturi din partea românilor, dar au fost trimişi în finală de un juriu care nici nu mai contează din cine a fost alcătuit (Mirela Boureanu a primit 7.000 de voturi şi a rămas acasă, detalii aici).

Ideea este că Eurovisionul nu mai are nici o legătură cu ceea ce spune că este, un concurs al europenilor în care europenii iau parte direct. Eurovisionul este un aranjament între nişte grupuri de şmecheri care promovează o agendă politică proprie în numele majorităţii. Fără „femeia cu barbă” nu ar fi ştiut nimeni că a avut loc finala Eurovision.

Şi aici vine paradoxul: femeia cu barbă şi copilul câine îşi au locurile lor rezervate în galeria cu ciudăţenii. Nu are sens să vorbim despre astfel de excepţii ale naturii – însă suntem siliţi să o facem. Excepţia grotescă ne este băgată pe gât cu forţa. Nu ar fi asta o problemă, telecomanda rezolvă chestiunea (chiar vreau să văd audienţele din România şi alte ţări europene) – problema este politizarea femeii cu barbă, dictatura minorităţii deviante.

Din această cauză m-am hotărât să-l susţin la alegerile europarlamentare pe Iulian Capsali. Puteţi citi aici „Manifestul familiei româneşti”.

Linguşirea, de la Ion Barbu la Gabriel Liiceanu

Nimeni nu ştie să linguşească mai bine decât un intelectual. E un obicei străvechi şi practicat în toată lumea: intelectualul caută un protector puternic care să-l conecteze la o sursă de venituri, la schimb îi lustruieşte imaginea publică. Dar contează foarte mult cum face chestia asta; mai demult, elucubraţiile omagiale erau cu dus şi întors.

De exemplu, poetul Ion Barbu îi dedica regelui Carol al II-lea un catren împănat cu simboluri falice şi aluzii străvezii. Bolnav de priapism şi obsedat sexual (detalii aici) Carol al II-lea nu avea cum să nu priceapă ironia versurilor de mai jos:

[blockquote]„Triumf târziu de lujer de aloe

Şi steag floral climatelor fierbinţi

Al plantei înţeles în rod şi foi e

Iar sensul seminţiilor, în Prinţi”[/blockquote]

La rândul ei, Henriette Yvonne Stahl îndrăznea prin 1970 o dedicaţie cel puţin la fel de aluzivă pentru soţia lui Nicolae Ceauşescu. Deşi extrem de concentrată, propoziţia de mai jos creează o imagine cel puţin tulburătoare:

[blockquote]„Tovarăşei Elena Ceauşescu, celei mai drepte cumpene – susţinătoarea puterii cârmaciului ţării.”[/blockquote]

Obrăzniciile de mai sus ar trebui comparate cu ce i-a declarat Gabriel Liiceanu preşedintelui Băsescu:

[blockquote source=”<a href=”http://www.mediafax.ro/cultura-media/liiceanu-catre-basescu-ati-fost-la-inaltimea-unei-bune-parti-a-intelectualitatii-din-tara-asta-12617044″>Mediafax</a>

„]„Timp de 10 ani cât aţi fost, sunteţi preşedintele României, nu aţi făcut decât să ne aşezaţi pe drumul pe care noi, cei care credem care e binele în chip matur al României, trebuia să ne aşezăm. Şi pentru asta vă mulţumim.”[/blockquote]

Emoţie şi convingere, devoţiune şi implicare politică, însă lipseşte îndrăzneala şi stilul.

Eşecul operaţiunii „Nobel pentru Cărtărescu”

podium

Băsescu a propus nişte oameni de cultură pentru decorare, Ponta l-a refuzat şi a spus că respectivii sunt fascişti bătrâni. O confruntare politică în care actualele stele ale culturii române când sunt, când nu sunt actori, depinde de cum le pică bine. Esenţa scandalului este în realitate alta.

De mai bine de jumătate de secol lumea culturală românească are o obsesie: Nobelul pentru literatură. La fizică, chimie, economie şi ce alte domenii mai primesc premii Nobel este mai greu, este nevoie de laboratoare scumpe, de universităţi în care chiar să se facă cercetare, este nevoie de mulţi bani. Teoretic cel puţin, Nobelul pentru literatură este mai uşor de obţinut: un om cu imaginaţie care scrie nişte cărţi ce impresionează pe toată lumea. Şi pare şi mai ieftin.

De aici o întreagă obsesie şi un circ permanent. Din 2004 până în 2012 un grup de băieţi deştepţi în frunte cu Horia Roman Patapievici şi Mircea Mihăieş au primit de la preşedintele Băsescu Institutul Cultural Român şi nişte fonduri. Băieţii l-au ales pe Mircea Cărtărescu drept port-stindardul literaturii române şi l-au promovat în toată lumea. Pe banii ICR (respectiv banii contribuabililor români) au fost traduse şi publicate cărţile lui Cărtărescu în foarte multe limbi străine, i s-au organizat lecturi publice în lumea largă, cronici literare de răsunte în reviste şi revistuţe etc. Şi după opt ani de zile Cărtărescu nu a luat Nobelul pentru literatură, deşi în fiecare an era dat drept favorit în mass-media românească (dar doar în mass-media românească).

Acum asta este, am încercat, n-am reuşit – sănătate! Poate altădată, cu altul să avem mai mult noroc. Când s-a făcut totalul şi s-a ajuns la concluzia că operaţiunea „Nobel pentru Cărtărescu” a fost puţin cam scumpă, Cărtărescu s-a supărat ca văcarul pe sat: că românii nu-l merită, că el nu mai scrie la Evenimentul Zilei editoriale, că se retrage din viaţa publică. Mno, ce să zic? până acum cred că ne-am descurcat destul de bine şi fără Cărtărescu, adică eu unul nu m-am simţit foarte diferit.

Nu vrei să mori pentru politicieni? Mori oricum! Ei scapă

banii-vorbesc

Recunosc că există un mare adevăr în raţionamentul „Nu vreau să mor pentru Ponta, Băsescu, Voiculescu etc.” Dincolo de celelalte elemente de propagandă gri sau neagră din actuala dezbatere despre voinţa românilor de a lupta/ rezista în cazul unui război/ invazii, această sintagmă are cea mai mare forţă din simplul motiv că este adevărată.

Românii vor să-şi pedepsească conducătorii din ultimii 25 de ani care i-au adus la statutul de iobagi moderni siliţi să se vândă sclavi prin alte ţări şi care au transformat ţara într-o semi-colonie. Iar refuzul de a lupta în cazul unui război este văzut ca o formă de pedepsire a actualei clase de politicieni, după ce românii au simţit că alegerile nu aduc nici un fel de schimbare, în afară de o rotire a cadrelor.

Doar că acest refuz de a lupta este iraţional – şi greşit. „În caz de ceva” puteţi fi siguri că ţintele urii populare, politicienii de azi, au conturi grase în ţările calde şi vor pleca fără să se uite în urmă. De suferit va suferi tot prostimea, fie că se va da sau nu o luptă – pentru că puteţi fi siguri că dacă vin ruşii sau extratereştrii nu vor veni să împartă bomboane.

Rămân fenomenul urii faţă de politicieni, senzaţia de neputinţă şi o mare şi iraţională sete de răzbunare – alături de o fabuloasă orbire a tuturor politicienilor încârligaţi precum o haită de maidanezi.

Libertatea de exprimare şi blogurile. Varianta Rusiei

Parlamentul Rusiei a adoptat pe 29 aprilie legea privind blogurile. Pentru că nu am văzut foarte multe ştiri despre asta în România şi pentru că azi e ziua libertăţii de exprimare, redau mai jos principalele prevederi.

Legea se referă la aşa numitele „bloguri populare” – cele care depăşesc 3.000 de vizitatori pe zi. Proprietarii acestor bloguri vor trebui să se înregistreze la oficiul pentru protecţia consumatorilor de la Moscova (Rospotrebnadzor). Bloggerii vor trebui să respecte următoarele reguli:

  • să semneze articolele cu numele real;
  • să verifice informaţiile publicate;
  • să nu publice informaţii care promovează extremismul sau terorismul, să nu promoveze pornografia sau violenţa, să nu dezvăluie secrete de stat, secrete comerciale sau date personale ale cetăţenilor;
  • se interzice folosirea limbajului obscen;
  • cu o zi înaintea alegerilor nu au voie să publice articole politice;

În schimbul acestor limitări bloggerii ruşi primesc şi drepturi:

  • pot depune cereri pentru obţinerea de informaţii oficiale sau din partea firmelor private;
  • pot publica reclame plătite;

Dacă nu respectă legea bloggerii ruşi pot fi pedepsiţi:

  • regulile enunţate mai sus vor fi puse în practică de autorităţi care pot obliga providerii de internet să blocheze blogurile care nu le respectă, să furnizeze informaţii referitoare la identitatea reală a bloggerilor şi comentatorilor;
  • amenzile pentru persoanele fizice sunt între 300 şi 800 de dolari, pentru firme între 1.400 şi 8.300 de dolari;

Reţelele sociale şi platformele de blogging devin „distribuitori de informaţii pe internet” şi sunt obligate să se înregistreze la Rospotrebnadzor. „Distribuitorii de informaţii pe internet” sunt obligaţi să stocheze vreme de şase luni conţinutul generat de utilizatori şi log-urile cu activitatea acestora, riscând altfel amenzi între 8.200 şi 13.800 de dolari.

Platformele populare de blogging şi motoarele de căutare din Rusia, precum Livejournal sau Yandex au anunţat deja că nu vor mai publica date referitoare la traficul blogurilor – însă autorităţile ruse au spus că se descurcă şi singure ca să afle traficul. Legea asta a trecut deja prin procedurile parlamentare, mai trebuie doar ca Vladimir Putin să o semneze.

Şi la noi?

Şi la noi. De multă vreme apar declaraţii de la tot felul de politicieni care vor să reglementeze într-un fel sau altul exprimarea de opinii pe internet. Găsesc tot felul de scuze transparente, distorsionează tot felul de situaţii reale – dar ţinta finală este posibilitatea unui control asupra a ceea ce se publică pe internet. Nu vă mai spun că există tot felul de foşti şefi din presa de stil vechi, care încă au putere de decizie şi tare le-ar mai place să fie refăcut un sistem pe care să-l poată controla (să nu vă miraţi când vedeţi „formatori de opinie” susţinând astfel de legi în România). Ar trebui făcută o scurtă istorie a iniţiativelor pentru „reglementarea internetului” în România, ultima astfel de dezbatere se desfăşoară la Consiliul Naţional al Audiovizualului (care de principiu ar trebui să se ocupe de radio şi televiziune., dar i s-a năzărit cu internetul de ceva vreme). În principiu, cineva de la CNA vrea să se folosească de o dezbatere europeană pentru a regula puţin blogurile din România (detalii aici).

Şi de ce nu? O legislaţie precum cea din Rusia ar limita dezvăluiri precum cea a lui Mihai Auraş, care a dat foc campaniei electorale a PSD sau precum cea a lui Zoso, care a rânit puţin rapăn de pe şoriciul gros a televiziunilor – asta ca să dau două exemple recente, dezvăluirile din blogosfera românească fiind mult mai multe.

Părerea mea este că nu avem nevoie de nici un fel de legislaţie pentru reglementarea internetului sau a blogurilor. Şi aici avem un exemplu foarte clar: Iosif Buble a comis o calomnie pe internet – şi deşi a încercat să-şi şteargă urmele, totuşi a fost condamnat la tribunal (detalii aici). Furtul, calomnia, insulta, difuzarea de informaţii false, nerespectarea dreptului la viaţa privată, difuzarea de informaţii secrete, nerespectarea dreptului de autor şi orice altă faptă comisă pe internet – toate sunt infracţiuni prevăzute în Codul Penal. Nu contează că se produc pe internet sau în Piaţa Universităţii – poliţia, procurorii şi judecătorii trebuie să-şi facă treaba şi să-l pedepsească pe cel vinovat.

Legile speciale – chiar dacă sunt făcute în numele unor principii democratice – sunt specifice regimurilor totalitare. Multe din prevederile legii blogurilor din Rusia sunt absolut tâmpite, însă scopul acestei legi nu este să reglementeze, scopul acestei legi este să intimideze anumiţi oameni.

Degeaba nu vrei să mergi la război. Războiul vine la tine!

razboi-georgia-2008

Am văzut o mulţime de reacţii după anunţul că în caz de război bărbaţii vor fi recrutaţi obligatoriu. Majoritatea acestor reacţii sunt de genul: eu nu vreau să merg la război pentru că nu vreau să mor pentru Ponta, Băsescu, Voiculescu etc. Alt argument este ceva de genul: ce poate face un om obişnuit cu un AKM în faţa unor soldaţi profesionişti? – mai bine îmi văd de treabă şi stau acasă. Trebuie să-i dau dreptate lui Moise Guran de această dată: defetismul online este extrem de toxic.

Nici una din aceste luări de poziţie nu ţine seama de o chestie simplă. Nimeni nu te întreabă dacă vrei să mergi la război. Războiul pur şi simplu vine peste tine şi fiecare om dovedeşte din ce este făcut cu adevărat. În cazul unei invazii moartea nu mai alege: defetişti, trădători, pacifişti – toţi mor la grămadă. Vrei – nu vrei, tot mori. Degeaba spui că nu vrei să mori pentru Ponta sau Băsescu. Plus că un om simplu cu un AKM în mână poate face destul de multe, depinde cât este de hotărât.

O armată, oricât de slabă ar fi, îl pune cât de cât pe gânduri pe orice invadator. În 1878 armata română nu a cedat în faţa ameninţărilor ruşilor. La fel în 1944 – existenţa armatei române i-a ţinut cât de cât în şah pe sovietici, le-a dat de lucru, i-a îngrijorat. În decembrie 1989 sovieticii tare ar fi vrut să acorde puţin sprijin loviturii de stat – însă s-au găsit ofiţeri care să spună că deschid focul asupra oricărui militar străin care trece graniţa. Cu nişte pacificatori sovietici în ţară în decembrie 1989 evenimentele din Transnistria s-ar fi putut desfăşura în Transilvania, puţin mai la vest. Regele Carol I le-a spus ruşilor în 1878 că armata română poate fi înfrântă, dar nu dezarmată – şi aşa a fost de atunci încoace. Nu este cea mai puternică armată din lume, îi lipsesc multe utilaje, însă armata română pune pe oricine pe gânduri, cât de cât.

Iar fără armată şi fără oameni dispuşi să lupte, restul românilor devin victime, viitori sclavi. Spre aducere aminte câteva imagini din războiul din Georgia, de acum câţiva ani.