Arhiva etichetelor: România fanariotă

Fiscalitatea fanariotă, o lecţie de istorie pentru Guvernul Ponta

Constantin Mavrocordat

Constantin Mavrocordat

Ponta nu înţelege că românii sunt antrenaţi din cele mai vechi timpuri să evite impozitele. Mă amuză teribil capcana în care e prins Ponta – are nevoie de bani şi tot încearcă să inventeze nişte impozite noi, care inevitabil vor scoate din sărite populaţia – dar în acelaşi timp vrea să rămână uscat şi curat la bumbureaţă, să nu-l înjure lumea. Nu mai fac inventarul tuturor tentativelor, de la mărirea cotei unice la noua taxă pe carburanţi, oricum românii au memoria scurtă şi deja au uitat promisiunile lui Ponta din campania electorală.

Românii nu sunt neapărat împotriva impozitelor. Altele sunt cauzele fugii de taxare. Prima este faptul că s-a depăşit limita de suportabilitate. Este imposibil să fii contribuabil corect atunci când taxele te ucid. Ce faci? Mori de foame de dragul taxelor lui Ponta sau rişti puşcăria şi intri la evaziune? Al doilea motiv al fugii de impozite este neîncrederea în guvernanţi: de ce să le dau bani unora care şi-i bagă în buzunare?!? După mai bine de 20 de ani de guvernări democratice, toată lumea e lămurită: principalul scop al politicienilor este să scurgă banii din buget spre propriile buzunare, lăsând mai multe sau mai puţine firimituri pentru fraieri. Povestea cu „legalizarea fondului clasei” este o şmecherie prin care se doreşte exercitarea unui control de stat asupra unor bani care cât de cât îşi fac treaba. De parcă românii sunt tâmpiţi să-i mai dea nişte bani pe mână lui Pricopie!

Apoi vine dezechilibrul colosal în care se găseşte societatea românească. Avem aşa: 5,3 milioane pensionari şi 4,3 milioane angajaţi (dintre care 1,2 milioane bugetari). Deci 3,1 milioane angajaţi în economia reală plătesc salariile şi pensiile pentru 6,5 milioane bugetari şi pensionari. Pur şi simplu nu merge. Dar mai este o problemă: conform recensământului din 2011, populaţia stabilă peste 20 de ani din România este de 15,8 milioane oameni. Toate datele comunicate public indică 5,3 milioane pensionari şi 4,3 milioane angajaţi, total 9,6 milioane. Concluzia: 6,2 milioane de români merg pe sub radarul fiscal! La aceştia mai adăugaţi-i şi pe cei 1,5 milioane de români plecaţi din ţară, constataţi lipsă la recensământul din 2011. Cifrele astea trebuie comparate cu cifra de 18,3 milioane români înregistraţi cu drept de vot (adică peste 18 ani).

La toate acestea mai adăugaţi faptul că statul român nu ştie câţi cetăţeni are, după cum s-a văzut la ultimul recensământ. Cât despre susţinerea actualului guvern, treaba stă aşa: toţi invocă cifra de 7,4 milioane de români care au votat împotriva lui Băsescu la referendumul din 2012. Însă aceştia nu au votat pentru mărirea taxelor şi impozitelor, au votat împotriva unei persoane, după o îndelungată campanie de demonizare a respectivului. Adevărata susţinere pentru guvernul USL s-a văzut la alegerile legislative din 2012. Iar aici se schimbă treaba: au participat 41,76% din românii cu drept de vot – adică circa 7,6 milioane, din care aproximativ 60% au votat USL – adică 4,6 milioane. Aceasta este cifra românilor care i-au susţinut în decembrie 2012 pe actualii guvernanţi: 4,6 milioane din 18,3 milioane, cam 25%. Ponta şi guvernarea USL merg pe un strat de gheaţă extrem de subţire.

Dar să trecem la lecţia de istorie.

Istoria fiscalităţii fanariote pentru uzul guvernanţilor actuali, de la J.C. Engel citire

Constantin Mavrocordat, 1739

Una din principalele schimbări în domeniul fiscal a fost numărarea tuturor locuitorilor. Astfel a îndepărtat dintr-o dată toate vechile taxe strânse în momente diferite şi sub diferite motive, stabilind o singură taxă de 10 lei pe familie, care putea fi plătită în patru rate; de aceea a primit numele de sfert. Primul sfert al anului 1739 a fost de 367.500 de lei, iar toate sferturile au ajuns la 1.470.000 de lei, ceea ce înseamnă că pe atunci locuiau în ţară 147.000 de familii care plăteau bir.

Mihail Racoviţă, 1741

Mihail Racoviţă s-a purtat ca un adevărat arendaş al principatului, adică a stors din ţară tot ce se putea stoarce. Mai întâi i-a pus din nou pe preoţi să plătească bir, o măsură care nu l-a făcut foarte iubit. Mănăstirile trebuiau să plătească tributul în două tranşe, iar popii în patru, pe lângă asta trebuiau să plătească şi alte taxe. Apoi a adăugat spre marea împovărare a ţăranilor pe lângă cele patru sferturi un al cincilea. În afara de aceasta a reintrodus darea pe vite, numită văcărit. Ca urmare a acestor noi dări care îi culcau la pământ, ţăranii au început să fugă peste Dunăre, pe pământul turcesc.

Constantin Mavrocordat, 1745

A încercat să rămână credincios principiilor reformei sale anterioare; a pus la sfârşitul anului 1745 să se facă o nouă conscripţie şi a aflat cu mare uimire că mai rămăseseră doar 70.000 de familii care să plătească impozite. Pe de o parte numărul familiilor care plăteau dări se micşorase foarte mult, pe de alta principele trebuia să plătească datoriile vechi şi pe cele noi, mai trebuia în fiecare an să trimită mari sume de bani la Constantinopol pentru confirmarea domniei – astfel a apărut nevoia pentru mărirea dărilor: a fost adunat şi un al şaselea sfert. Mănăstirile şi popii au fost puşi să plătească patru sferturi.

Grigore Ghica, 1748

Cu ajutorul intrigilor şi al banilor acesta şi-a răsturnat înaintaşul, însă ţara nu a avut decât de suferit în urma acestor dese schimbări. După domnul Sulzer acesta a introdus pe lângă cele şase sferturi şi bairamul, sau darul de Paşti, apoi o altă dare cu numele de lipsa (adică completarea sferturilor acelora care nu puteau plăti). Breviario chronologico arată că nu doar a fost continuată strângerea dării văcăritului, ci a şi fost mărit cu o para.

Constantin Racoviţă (fiul lui Mihail Racoviţă) 1753-1756

Acesta a fost mutat de pe tronul Moldovei pe cel al Valahiei. Boierii valahi au sperat că sub el vor trăi vremuri mai bune, însă speranţele lor au fost deşarte. Noul principe şi-a adus cu el un favorit grec, care sub titlul de postelnic a administrat de fapt finanţele. Această administrare a constat de fapt în strângerea sferturilor de mai multe ori, cu cât acestea erau mai împovărătoare, pentru a putea fi plătite datoriile făcute de Constantin Racoviţă înaintea numirii ca principe.

Constantin Mavrocordat, 1756-1758

A reuşit să fie pus domn nu doar plătind o mulţime de bani, ci şi promiţând achitarea datoriilor. De aceea a trebuit să mărească numărul sferturilor la 12, în anul 1757 s-au plătit atâtea sferturi câte luni sunt în an, după ce la început trebuiau plătite de patru ori pe an, pe lângă acestea s-a mai plătit şi ajutoriţa, o completare a impozitului. Nemulţumirea faţă de sistemul sferturilor era foarte de mare, deşi la început acesta a fost bine gândit, însă intrigile şi mituirile l-au stricat cu totul şi l-au făcut să fie ruinător; la conscripţia din 1757 au fost găsite doar 85.000 de familii. Constantin Mavrocordat a vrut în 1758 să uşureze această situaţie. A desfiinţat impozitele lunare, ca şi denumirea de sfert şi a introdus un sistem de plată de patru ori pe an; deasupra fiecărui ispravnic a pus câte un boier ca să controleze strângerea impozitului, de asemenea fiecare ispravnic a primit instrucţiuni despre când şi cât să ridice pentru visterie de la populaţie pe baza listelor.

Scarlat Ghica, 1758 – 1761

Acesta a vrut să fie mutat din Moldova în Valahia, un salt care l-a costat 2.000 de pungi de galbeni. Cu astfel de datorii nu s-a simţit legat de suferinţele ţăranilor valahi. Nu a fost mulţumit de cele stabilite de predecesorii săi deoarece un sfert din bir îi aducea doar 200.000 de lei, iar 800.000 în total i se păreau prea puţini. Astfel a transformat din nou cele patru plăţi dintr-un an în plăţi lunare, a dublat ajutoriţa şi ploconul, iar cu toate veniturile adunate dijmăritul, vinăritul, oieritul, birul pe sare şi vămile a strâns 2.546.828 de lei din ţară.

Alexandru Şuţu 1802 (Moldova), nota consulului rus:

În actele păstrate de la înaintaşii subsemnatului se găseşte că înainte de tratatul de la Kainardji în fiecare an se strângeau 8 sferturi, adică în fiecare lună se strângea impozitul care era de fiecare dată de aproape 60.000 de piaştri; ca şi o ajutoriţă de iarnă care consta în 4 sferturi, după care principele Constantin Moruzi a introdus ajutoriţa de vară; astfel din vreme în vreme aceste impozite au crescut până la 42 de sferturi.

Concluzii

Trebuie să ştii câţi contribuabili ai. Trebuie să le pui nişte taxe şi impozite pe care să le poată suporta. Dacă nu faci asta, contribuabilii vor dispărea şi vei încasa de fapt mai puţini bani, deşi creşti cuantumul taxelor şi impozitelor.

Cum combaţi evaziunea fiscală într-un regim fanariot?

Pe la 1730 şi ceva domnitorul Constantin Mavrocordat a făcut o serie de reforme în Ţara Românească şi Moldova. Cea mai importantă dintre toate: fiecare cap de familie plătea un singur impozit de 10 lei pe an, achitat în 4 rate numite „sferturi”. Peste 50 de ani românii din Moldova şi Ţara Românească plăteau câte 20 de „sferturi” plus o căruţă de alte taxe: pe cai, pe vaci, pe oi, pe albine, pe coşul de fum. Toţi trăitorii în secolul al XVIII lea au constatat fără să aibă cine ştie ce studii de macro-economie că în vremea lui Mavrocordat toată lumea îşi plătea impozitul şi visteria era plină, iar în vremea urmaşilor săi toată lumea fugea de biruri.

În ziua de azi se vorbeşte de „combaterea evaziunii fiscale”, dar dacă am începe să numărăm taxele şi impozitele ar fi mai multe decât cele din vremea lui Caragea. Chiar nu e nevoie de cine ştie ce studii aprofundate, pe vremea mea istoria asta se învăţa la liceu. E simplu: impozite puţine şi clare – încasări mari la buget; impozite multe şi alambicate – încasări mici la buget. Nimeni nu mai are chef de muncă dacă ştie că jumătate din munca sa îi este luată – mai bine nu mai munceşte. Sau munceşte, dar face ce face şi nu dă nici un ban la stat.

 

Când au devenit românii găinarii Europei? Şi de ce?

Bine, nu cred că românii au fost vreodată găinarii Europei, este vorba mai mult de o chestiune de percepţie. De percepţie a occidentalilor – de fapt a imperialilor, pentru că nici ruşii nu ne-au considerat ceva deosebit. Întrebarea din titlu şi ideea acestui articol mi-au venit urmărind o dezbatere de pe criticatac.ro. Aici este vorba de o discuţie asupra „epocii fanariote”. Nu vreau să intru prea mult în detaliile discuţiei, pe scurt: străinii vorbesc despre românii din secolul fanariot în termeni derogatorii, afişează o atitudine de superioritate, majoritatea opiniilor sunt înjositoare.

Colonialismul occidentalilor faţă de români şi re-evaluarea fanarioţilor

Secolul fanariot este fundamental în istoriografia românească. Până şi un copil de şcoală îşi poate da seama că este ceva în neregulă aici: după perioada glorioasă a voievozilor medievali urmează o pată destul de întunecată până la momentul Tudor Vladimirescu. Apoi începe o nouă perioadă eroică: Alexandru Ioan Cuza, Războiul de Independenţă, Primul Război Mondial, Al Doilea Război Mondial etc. Redefinirea statului român modern s-a făcut prin critica perioadei fanariote. Ceva de genul „aşa nu!”.

Se discută destul de mult despre o re-evaluare a perioadei fanariote (de aici şi dezbaterea de pe criticatac.ro). Din punctul meu de vedere discuţia despre re-evaluare se va mai purta multă vreme. Mai greu cu realizarea propriu-zisă a re-evaluării, este nevoie de oameni care să cunoască greaca şi latina secolului al XVIII lea, germană, franceză şi engleză – şi mai presus de toate paleografia turco-osmană. Nu poţi face o re-evaluare serioasă fără acces direct la documentele epocii. Nu cred că în acest moment în România există 5 cunoscători serioşi de paleografie turco-osmană. Eu ştiu de existenţa a 2. În plus este nevoie de un colectiv de istorici, un singur om nu ar fi în stare să facă nimic. Dar să revenim la secolul fanariot.

Discuţia de pe criticatac.ro se poartă în jurul atitudinii coloniale a străinilor care au vizitat ţările române în secolul fanariot. Se încearcă astfel să se explice superioritatea afişată de germanii, francezii, ruşii sau englezii care au ajuns pe meleagurile româneşti. Discuţia devine destul de încurcată. Eu aş simplifica întreaga poveste: românii au început să fie trataţi drept găinari ai Europei în momentul în care şi-au pierdut capacitatea de a se apăra.

Samuraii japonezi şi clanurile boiereşti

S-a insinuat în mintea românilor ideea că evul mediu românesc a fost o găinărie. „Ce victorii dom’ne? Ne-au minţit ăia la şcoală, comuniştii! Ne băteau turcii de ne sărea apa-n cap!” – cam aşa se poartă discuţia. Nu aş intra într-o statistică a victoriilor şi a înfrângerilor, ca la fotbal. Mai degrabă aş sublinia următoarea chestiune: ţările române medievale aveau o nobilime războinică în stare să se bată. Pierdeau – câştigau luptele, asta contează mai puţin. Important este că voievozii aveau monedă proprie şi semnau tratate internaţionale. Şi asta pe tot parcursul evului mediu (inclusiv în unele momente ale perioadei fanariote!). Bulgaria, Serbia şi Grecia au existat vreme de 500 de ani doar ca denumiri geografice (Ungaria la fel vreme de 300 de ani). Bulgarii, sârbii, grecii şi ungurii NU AVEAU STAT. Din acest motiv s-au şi refugiat în ţările române pe tot parcursul evului mediu.

Păstrarea statelor româneşti (inclusiv Transilvania, unde până pe la 1600-1650 a existat o nobilime războinică românească!) se datorează exclusiv clanurilor boiereşti capabile să poarte război. Sistemul acestor clanuri boiereşti este foarte asemănător cu clanurile japoneze. Evul mediu românesc nu seamănă cu feudalismul clasic occidental. La români există doar două niveluri de proprietate a pământului (principala avuţie!): voievodul şi boierii. În occident existau ranguri nobiliare ereditare, la români existau dregătorii temporare (acordate în principiu membrilor clasei nobiliare). Voievodul feudal român nu prea seamănă cu monarhul occidental, seamănă mai degrabă cu şogunul japonez (voievod înseamnă comandant militar!). În sfârşit, comparaţia evului mediu românesc cu evul mediu japonez merită o tratare separată.

Unde vreau să ajung: decăderea ţărilor române începe în momentul în care nu se mai pot apăra. În perioada fanariotă dispar armatele, clanurile boiereşti îşi pierd sau renunţă la funcţiile militare şi se rezumă la funcţii administrative. (În paralel în secolul al XVIII lea samuraii japonezi renunţă şi ei la război şi devin administratori!) Japonezii au beneficiat de faptul că se găseau pe insule, românii au fost cuprinşi de imperiile vecine.

Războiul în secolul XVIII şi reformele din secolul XIX

Pe tot parcursul evului mediu românii au avut o armată comparabilă cu vecinii lor. Fără să intru în detalii, cea mai evidentă dovadă este numărul mare de bătălii purtate (indiferent dacă este vorba de înfrângeri sau victorii, ideea este că nu a existat niciodată o victorie decisivă, după fiecare înfrângere a urmat o nouă bătălie). În secolul al XVIII lea nu mai există o armată românească – statul român intră în colaps.

Nu este vorba de o incapacitate de adaptare la tehnica militară. Mihai Viteazul a ştiut să se folosească de armele de foc, şi pe întregul secol al XVII lea românii au avut trupe specializate în folosirea muschetelor (seimenii lui Matei Basarab). În secolul al XVIII lea însă nu mai este vorba doar de tehnica militară propriu-zisă, este vorba şi de organizare. Armatele habsburgice, cele ţariste, cele prusace foloseau sisteme noi în care era vorba mai ales de organizare. Românii nu s-au adaptat la acest noi sistem militar. Secolul al XVIII lea înseamnă reforme impresionante în organizarea statală (fiscalitate, justiţie,administraţie) – iar statele care au pus în aplicare aceste reforme au beneficiat şi de noi sisteme de organizare militară. Japonezii şi românii au parcurs secolul al XVIII lea într-un ev mediu prelungit. Nu este de mirare că în secolul al XIX lea era Meiji a japonezilor a fost obsedată de reformele fiscale şi de administraţie, dar mai presus de toate de modernizarea armatei. Secolul al XIX lea al românilor este o oglindire fidelă a acestei grabe de modernizare militară.

Românii au reintrat în istorie în momentul în care au avut o armată modernă. Iar secolul fanariot a fost posibil în lipsa unei armate proprii.