Arhiva etichetelor: România medievală

Cum şi unde a fost capturat Vlad Ţepeş de Matei Corvin

Toţi ştim că Vlad Ţepeş a fost ţinut prizonier de Matei Corvin, mai puţin este cunoscută povestea capturării voievodului. Este una din scenele evului mediu românesc care poate fi reconstituită destul de precis, aşa cum a fost prezentată într-un poem al lui Michael Beheim „Von einem wütrich der hiess Trakle waida von der Walachei”, scriere bazată pe informaţii culese la scurtă vreme după petrecerea evenimentelor de la un călugăr, fratele Iacob, sosit din Transilvania.

În anul 1462, în înţelegere cu regele Ungariei Matei Corvin şi la iniţiativa Papei de declanşare a unei cruciade anti-otomane, Vlad Ţepeş a pornit o campanie împotriva cetăţilor turceşti de la sudul Dunării (detalii aici). A urmat invazia de pedepsire condusă de însuşi sultanul Mehmet al II-lea din vara anului 1462, al cărei rezultat a fost înlocuirea lui Vlad Ţepeş pe tronul Ţării Româneşti cu fratele său Radu cel Frumos. Retras în Transilvania, Ţepeş a aşteptat sosirea regelui Matei Corvin şi a oştii sale. Suveranul a sosit în toamnă şi ar fi petrecut cinci săptămâni alături de Ţepeş la Braşov. Michael Beheim ne povesteşte astfel cum au pornit la război şi ce s-a întâmplat în munţi:

„Regele plănuise să plece din acest oraş spre paguba acestui turc (sultanul Mehmet II) mai întâi prin Valahia şi apoi în Turcia, împotriva acestui cumplit păgân. (…) Amândoi, împreună, s-au pus în mişcare şi, lor alăturându-li-se mulţi bărbaţi temerari în ambele oştiri, ei au mers cale de câteva mile de la oraşul numit mai sus, pătrunzând în această ţară valahă cam şase mile. Dracula credea că ar fi la el acasă, când se aflau la un castel numit Kungstain. Acolo Dracula a fost prins de un cavaler vestit al regelui pe nume Jan Jiskra, care l-a atacat primul, luându-l prizonier. În Ţara Românească, în ţara sa a fost el atras în cursă şi prins. Fiindcă aceasta oferea mai multă siguranţă, în suita regelui s-a decis să fie purtat în afara ţării sale”.

Kungstain nu este alta decât cetăţuia Oratia de la Podul Dâmboviţei, pe vechiul drum de la Bran la Rucăr, cetate numită în documentele transilvănene Kyralke, Keralkew, sau Kynnygs Steyen – Königstein, Piatra Craiului. Versantul dinspre Ţara Românească al înălţimii pe care se văd şi azi ruinele cetăţii Oratia este deosebit de abrupt, iar călătorii străini care au trecut pe aici povestesc că până în secolul al XIX lea caii, căruţele şi trăsurile erau coborâte cu ajutorul unor funii.

Scena capturării lui Vlad Ţepeş devine astfel dramatică: cel mai probabil a fost atacat de oamenii lui Matei Corvin după ce mare parte din oştenii săi care îl însoţeau coborâseră acest versant abrupt. Rămas cu puţini credincioşi, Vlad Ţepeş a fost înconjurat de oamenii lui Jan Jiskra (detalii despre el aici) „care l-a atacat primul” – textul lui Michael de Beheim lasă de înţeles cumva că ar fi existat o încăierare. Este una din scenele istoriei româneşti pe care chiar aş vedea-o într-un film.

Jan Jiskra

Jan Jiskra, cavalerul care l-a capturat pe Vlad Ţepeş.

Românii n-au câştigat nici o bătălie. Campania lui Vlad Ţepeş de la sudul Dunării, 1462

Toată lumea ştie că românii nu au câştigat nici o bătălie în evul mediu, că în manuale sunt scrise doar minciuni. E greu cu demitizarea, e greu de explicat de ce şi-au făcut loc în manuale anumite bătălii. Dar să vedem un exemplu limpede: campania lui Vlad Ţepeş de la sudul Dunării din iarna anului 1462. Ni s-a păstrat scrisoarea voievodului către regele Ungariei Matei Corvin în care este descrisă pe larg această campanie.

Vlad Tepes

Vlad Ţepeş.Sursa foto

Oştile lui Vlad Ţepeş au trecut Dunărea pe gheaţă şi au atacat următoarele localităţi (cifra din paranteze reprezintă numărul turcilor morţi): Obluciţa şi Novoselo (1.350), Silistra (6.840), Orşova (342), Vectrem (840), Turtucaia (630), Marotin (210), Giurgiu (6.414), Novigrad (384), Sviştov (410), Ghighen (1.138), Rahova (1.460). În total: 20.018 turci omorâţi, deşi scrisoarea lui Vlad Ţepeş vorbeşte de 23.884 victime (cel mai probabil diferenţa a apărut în urma unor lupte minore. Catastiful lui Ţepeş se încheie aşa: „Iar cele de mai sus sunt numai numerele morţilor ale căror capete au fost aduse dregătorilor noştri, cei care altfel n-au fost arătaţi, ori au ars prin case, al acelora număr nu-l ştim, că au pierit foarte mulţi”.

Am refăcut aproximativ traseul acestei campanii a lui Vlad Ţepeş pe Google Maps. Chiar dacă nu respectă drumurile din epocă, oricum imaginea campaniei pe hartă este impresionantă cu traseul ei de aproape 800 de kilometri.

Traseul campaniei lui Vlad Tepes din 1462

Traseul campaniei lui Vlad Tepes din 1462

Scrisoarea către Matei Corvin este datată 11 februarie, fiind scrisă probabil la încheierea luptelor – deci atacurile s-au dat în luna ianuarie. Sursele turceşti spun că oştenii lui Vlad Ţepeş au trecut Dunărea pe gheaţă şi au nimicit totul în calea lor. Câţi români au participat la lupte? Izvoarele nu ne spun o cifră exactă, dar ca să aduni de pe câmpul de luptă 6.000 de morţi din partea turcilor cum a fost cazul la Silistra şi Giurgiu bănuiesc că atacatorii trebuie să fi fost în jur de 10-20.000. Şi acum apare întrebarea: ce fel de organizare militară aveau românii în anul 1462 astfel încât să reuşească să acopere prin lupte o distanţă de 800 de kilometri? Cum erau hrăniţi cei 10-20.000 de oameni, unde dormeau? (Nu cred că se puteau baza doar pe jaf, ar fi fost ceva „la noroc”).

Există mai multe dezbateri asupra acestei campanii a lui Vlad Ţepeş, unii susţin că au fost de fapt cel puţin două atacuri separate – dar asta nu micşorează cu nimic meritele campaniei, este vorba de o coordonare şi mai precisă a corpurilor de oaste, mult mai greu de realizat în condiţiile epocii. Imaginaţi-vă că sunteţi oştean de-al lui Vlad Ţepeş în campania din ianuarie 1462, prin zăpadă cu 30-40 de kilograme de armură, scut, sabie şi lance şi aveţi de mers 800 de kilometri, chiar şi călare.

Basarab cumanul al lui Neagu Djuvara este român. La Chişinău

Când am citit prima dată „Thocomerius-ul” lui Neagu Djuvara am rămas cu o impresie foarte proastă. Cartea este în realitate o polemică cu un preopinent neidentificat, vândută drept o cercetare ştiinţifică revoluţionară. Presa tabloidă a titrat esenţialul: „Voievozii români au fost cumani!” şi cu asta, basta.

Neagu Djuvara a ratat (înclin să cred că voit) structura obligatorie a unei cercetări ştiinţifice care se vrea revoluţionară. Anume plictisitorul capitol introductiv, istoriografia problemei. Un cercetător cinstit rezumă rezultatele celor care au scotocit înaintea lui, arată unde crede că au greşit aceştia, prezintă noile documente identificate, reinterpretările şi raţionamentele care îi sprijină teza. La Neagu Djuvara lipsesc unele din aceste elemente, altele sunt împrăştiate abil, pe ici-pe colo. După ce am purces la verificarea împrăştiatei baze bibliografice a lui neagu Djuvara, m-am lămurit că întreaga lui carte este de fapt o polemică cu regretatul Nicolae Stoicescu.

Rămâne pe altădată să vă povestesc substratul acestei polemici, acum vreau să vă anunţ apariţia unei replici serioase şi cât se poate de bine documentate la „Thocomerius-ul” lui Neagu Djuvara. De pe blogul lui Gheorghe Erizanu am aflat că editura Cartier de la Chişinău tocmai ce a scos de sub tipar cartea lui Matei Cazacu şi Dan Ioan Mureşan „Ioan Basarab, un domn român la începuturile Ţării Româneşti”.

Un mic detaliu: Neagu Djuvara spune că nu cunoaştem numele de botez al lui Basarab I, Matei Cazacu readuce la lumină un document sârbesc (cunoscut de ceva vreme) care ne spune clar că pe primul voievod al Ţării Româneşti îl chema Ioan (Ivanko). Când aflu cum şi de unde poate fi procurată cartea vă anunţ. Până atunci trebuie să văd cum fac eu rost de ea.

matei-cazacu-ioan-basarab

…maghiarii şi germanii rareori trăiesc paşnic unii cu alţii

În prezent domină concepţia că naţiunile au apărut în secolul al XIX-lea, şi că naţiunea este o construcţie artificială. Conform acestei teorii, etnia nu avea aproape nici o importanţă în evul mediu, în această epocă diferenţele erau sociale: nobili, clerici, orăşeni şi ţărani – nu conta originea etnică. Doar că teoria asta nu se potriveşte de loc cu jurnalul sasului braşovean Andreas Hegyes care îi înjura cu sârg pe unguri pe la 1613. Hegyes manifesta o conştiinţă naţională bine definită cu vreo 200 de ani înainte să fie inventate naţiunile. Iar criteriul etnic funcţiona la Braşov de pe la 1500 – asta m-a surprins citind volumul IX din Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt (din care voi cita în continuare).

Statutul breslei blănarilor din Braşov de la 1424 (cel mai vechi document de acest tip păstrat) punea o singură condiţie pentru intrarea în breaslă: candidatul să fie născut legitim (doc. 2). Statutele breslelor din anii următori păstrează această condiţie pentru candidaţi, iar în listele de meşteri şi calfe din Braşov, pe lângă numele majoritar germane apar şi nume maghiare.

Situaţia se schimbă brusc în 1505 în statutul breslei arcarilor, unde se spune aşa: „Ungurii care sunt acum în breaslă să rămână şi în continuare cu fii lor în breaslă, dar pe viitor să nu fie luat la meşteşug cineva de altă limbă, ci numai germani”(doc. 34). Urmează o serie de înnoiri de statute sau statute noi care îi exclud pe maghiari din breslele braşovene. Statutul breslei aurarilor de la 1510 spune: „Să nu primească pe nimeni în sus-numita breaslă a aurarilor, dacă nu este născut legitim şi creştin din părinţi evlavioşi şi cinstiţi, care să fie de limbă germană, deoarece nu se primeşte nici un maghiar în breaslă” (doc. 40). Înnoirea statutului breslei blănarilor din 1528 (care la 1424 îi primea pe maghiari): „De asemeni, nici un străin să nu fie primit în breaslă, dacă nu aduce scrisori suficiente, că este apt, că este născut legitim şi că este de neam german” (doc. 73).

O explicaţie fundamentată a excluderii maghiarilor din breslele braşovene de la începutul veacului al XVI-lea ar necesita mai multe cercetări, extinse la nivelul întregii Transilvanii. Totuşi am găsit o motivaţie în statutul breslei tâmplarilor, pictorilor şi sculptorilor în lemn din 1523: „De asemeni, să nu fie primit în viitor la meşteşug vreun ucenic maghiar. De asemeni, pe viitor să nu fie primit nici un meşter maghiar în vreo breaslă a meşteşugului nostru din cauză că maghiarii şi germanii rareori trăiesc paşnic unii cu alţii” (doc. 76).

Prevederile acestor statute erau puse în aplicare cu stricteţe, după cum se poate vedea din documentul pe care îl reproduc integral în continuare:

„1558 Legitimarea fiului lui Vincenţiu, vicecastelan al cetăţii Bran.

În lunea înainte de sărbătoarea tuturor sfinţilor, domnii staroşti şi bătrâni ai breslei ţesătorilor de lână au compărut în faţa domnilor senatori în casa sfatului şi au întrebat dacă să primească în breasla lor pe fiul lui Incze pârcălabul. Drept urmare domnii mei au cercetat cu sârguinţă originea sa şi au aflat că Incze din partea mamei este de origine germană şi din partea tatălui un şcheian adevărat, care de asemenea sunt de credinţă creştină şi luând în considerare pe Dumnezeu şi dreptatea sa, senatorii au pronunţat ţesătorilor de lână care au fost prezenţi în locul întregii bresle, că el corespunde breslei şi să-l primească şi să-l trateze potrivit dreptului de breaslă.”(doc. 124)

Cel puţin la Braşov nu prea se verifică teoria cu lipsa conştiinţei naţionale la 1500.

O carte pentru Liviu Dragnea. Altfel despre regionalizare

Ştiu că nu este frumos să-i trimiţi pe politicieni la lectură, dar asta este, nu mă pot abţine. Deci: mi-aş dori foarte mult ca Liviu Dragnea să citească „Putere şi teritoriu. Ţara Românească medievală (secolele XIV-XVI)” de Marian Coman, cercetător al Institutului de Istorie Nicola Iorga.

De ce îl pun pe Dragnea să citească istorie medievală? Păi, în primul rând pentru că reorganizarea administrativă dirijată de domnia sa este total incoerentă. Pur şi simplu nu pot să înţeleg cum va fi administrată România conform viziunii lui Dragnea – şi mă tem că nici Dragnea nu pricepe. Iar cartea de care vă spun demonstrează că Ţara Românească avea pe la 1300 o administraţie mult mai coerentă decât înghesuiala de idei din căpăţânile baronilor locali de azi. Şi aşa ajungem din nou la evul mediu: baronii locali de azi sunt mult mai hapsâni decât boierii primilor Basarabi. Vorba lui Eminescu „De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii/ Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii…

Revenind: Marian Coman pune câteva întrebări simple – câte judeţe existau în Ţara Românească? cum erau administrate aceste judeţe? care era rolul lor? Problema este că istoricii nu au oferit răspunsuri coerente la aceste întrebări, din mai multe motive. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi în prima parte a secolului al XX-lea istoriografia românească încă se ocupa cu strângerea surselor medievale (alcătuirea unor corpusuri de documente voievodale, colecţii de scrisori medievale şi documente externe, editarea cronicilor interne şi externe, ce spuneau călătorii străini despre ţările române etc.). În perioada comunistă s-a încheiat parţial acest enorm efort de cercetare, însă interpretarea surselor s-a izbit de o problemă majoră: istoria era văzută de Partidul Comunist drept o resursă politică şi ca atare istoricii trebuiau să respecte directivele partidului. Unii au ştiut şi au reuşit să evite capcanele materialismului dialectic, alţii s-au subordonat directivelor, fiecare cum l-a ajutat mintea şi conştiinţa. În plus a existat o viziune „încremenită” – de exemplu, în cazul judeţelor (şi nu numai) erau puse laolată informaţii de la 1300 cu cele de la 1500 sau 1600, când în realitate au existat permanent evoluţii ale administraţiei. De la 1900 până acum judeţele româneşti s-au modificat ca formă şi atribuţii de vreo 3 ori – de ce ar fi rămas neschimbate de la 1300 la 1600?

Aici intervine Marian Coman şi propune o viziune asupra evoluţiei judeţelor în primele două secole ale Ţării Româneşti. Iar aici ajunge la câteva concluzii care răstoarnă multe teze ce păreau bătute în cuie. În primul rând voievozii nu îşi exercitau puterea cu adevărat decât în zonele din jurul primelor capitale ale Valahiei (Câmpulung – Curtea de Argeş – Târgovişte). Restul ţării le cam „scăpa printre degete” voievozilor, în două forme: boierii mehedinţi (un nume de clan mai degrabă, nu denumire geografică) ţineau „aproape” şi îl dominau pe voievod, în vreme ce boierii buzoieni preferau să-şi plătească birul şi să se ţină departe de stăpânire (cu excepţia nefericită a lui Vintilă vodă, boier buzoian ajuns domnitor şi căsăpit la Jiu, unde fusese invitat de credincioşii săi boieri olteni la o vânătoare de cerbi). O altă teză a lui Marian Coman care l-ar putea interesa pe Dragnea: judeţele nu erau percepute în primele secole ale Valahiei drept unităţi teritoriale distincte şi perfect trasate. Judeţele erau în realitate conglomerate de sate solidare la plata taxelor. Administraţia medievală a Ţării Româneşti (ca toate celelate administraţii medievale!) se concentra asupra relaţiilor dintre comunităţi cu privilegii diferite: voievodul, nobilii, târgoveţii, ţăranii, mănăstirile.

Marian Coman mai propune o serie de alte rezolvări pentru probleme controversate ale evului mediu românesc: darea calului (care i-a înnebunit pe mulţi la seminarii, mai ales prin anii ’70, o polemică veche şi extrem de interesantă), originea numelui Basarabiei, localizarea Podunaviei lui Mircea cel Bătrân, trasarea graniţei dintre Ţara Românească şi Ardeal la 1520. (Multe din propunerile lui Marian Coman sunt de-a dreptul eretice, însă demonstraţiile sunt elegante şi bazate pe o bază documentară ireproşabilă).

Dacă trece pe aici vreun consilier de-al domnului Dragnea: cartea poate fi cumpărată în format electronic de aici şi în format tipărit de aici.

Basarab voievod a fost român şi ortodox. Neagu Djuvara ne cam minte

Neagu Djuvara practică în cartea lui exact aceleaşi artificii de care îi acuză pe restul istoricilor români: ocoleşte unele documente, pe altele le interpretează aşa cum îi convine pentru a-şi susţine teza.

Enumăr mai jos o serie de documente (citate via Matei Cazacu, în Magazin Istoric din februarie 2013):

  • 19 iunie 1330 ţarul sârb Ştefan Duşan se lăuda că a învins şapte ţari, printre care şi pe „Basaraba Ivanco, socrul ţarului Alexandru al Bulgariei”;
  • 26 noiembrie 1332 Carol Robert de Anjou îşi aminteşte de bătălia de la Posada aşa „am ajuns în nişte ţinuturi de margine ale regatului nostru, ce erau ţinute pe nedrept în Ţara Transalpină de către Basarab, schismaticul [ortodox], fiul lui Thocomerius, spre marea noastră şi a sfintei coroane insultă, acest Basarab, necredinciosul nostru român, mânat de un gând rău…”;
  • 19 mai 1335 altă amintire a lui Carol Robert de Anjou despre bătălia de la Posada : „Spre cinstea slujbei deosebite şi vrednice de o veşnică amintire a numitului magistru Toma, pe care ne-a făcut-o în Ţara Transalpină, unde atacul duşmănos pornit cu cruzime […] de către Basarab românul şi fiii lui …”;
  • 17 octombrie 1345 Papa Clement al V-lea îl informa pe regele Ungariei că „ … am luat măsuri să se îndrepte felurite scrisori către nobilii bărbaţi Alexandu al lui Basarab şi către alţi români, atât nobili, cât şi oameni de rând” pentru spijinirea a doi fraţi minoriţi;
  • 9 iulie 1347 regele Ladislau cel Mare spunea aşa „în Ţara Transalpină, în expediţia domnului Carol faimosul rege al Ungariei împotriva lui Basarab românul, pe atunci necredincios regatului şi sfintei coroane”;
  • 1358 Cronica pictată de la Viena îl numeşte pe Basarab „schismatic perfid”;
  • 10 aprilie 1370 Papa Urban al V-lea îi scrie lui Vladislav Vlaicu (nepotul lui Basarab) şi îi reproşează că a rămas schismatic, moştenire de la „vechii săi predecesori”;

Citind cu bună credinţă toate aceste surse documentare nu poţi ajunge decât la următoarea concluzie: pe primul voievod al Ţării Româneşti îl chema Ivanco/ Ioan după botez, era creştin ortodox (schismatic) şi de etnie română (valah).

Neagu Djuvara reuşeşte performanţa să răstălmăcească toate aceste documente, pentru el nu există nici o îndoială că Basarab era cuman catolic. Thocomerius este pentru Djuvara „Toctamir” („fier călit” în limbile turcice), deci cuman. Varianta că Thocomerius din transcrierea latină ar putea fi Tihomir nu este luată în seamă. Că toate documentele ungureşti spun despre Basarab că era schismatic (ortodox) nu are aproape nici o importanţă pentru Neagu Djuvara – el spune că de fapt era vorba de calomnii din partea regelui ungar pentru a-l îndepărta pe voievod de Papă.

Neagu Djuvara citează un singur document în care Papa îl lăuda pe Basarab că a sprijinit activitatea unor călugări catolici „tanquam princeps devotus catholicus” – „ca/precum un devotat principe catolic”. Din punctul meu de vedere acest document chiar nu îl dovedeşte drept catolic pe Basarab – el i-a sprijinit pe călugării Papei „ca şi cum ar fi fost” un principe catolic. Cealaltă scrisoare papală în care se anunţă trimiterea unor scrisori către români (valahi) printre care şi fiul lui Basarab, Alexandru, nu spune precis că acesta ar fi fost catolic. Că le permitea catolicilor să facă propagandă în Ţara Românească este una, însă asta nu îi face neapărat catolici.

Ca şi în cazul lui Lucian Boia, editura Humanitas a pus în mişcare în sprijinul lui Neagu Djuvara un impresionant aparat de propagandă jurnalistică. Toţi cei care au ocupat secţiile de cultură de la diversele publicaţii sunt ferm convinşi că Basarab a fost cuman. Cartea lui Matei Cazacu în care sunt demontate tezele lui Neagu Djuvara „Ioan Basarab, un domn român la începuturile Ţării Româneşti” a trebuit să apară la Chişinău, la editura Cartier, că în Bucureşti nu a încăput. Ştiu ce îmi cumpăr data viitoare când trec Prutul.

Recomandările zilei: circul Dan Diaconescu, proiecte europene în România şi câteva scrisori medievale româneşti

Dan Diaconescu şi-a bătut joc de Ponta şi a făcut ce ştie să facă: scandal. Până la alegerile din decembrie Dan Diaconescu o va ţine langa cu Oltchim şi cum ar fi dat el salariile şi ar fi salvat combinatul, dar nu l-a lăsat ciocoiul Ponta. USL a pierdut şi va pierde masiv pe coarda asta (vezi ce zice şi Zoso).

Bogdan Popovici ne povesteşte din experienţele lui din lumea reală despre cum se fac proiectele europene în România. Trist, foarte trist, mai multe detalii aici.

Şi puţină promovare de sine: am rezumat pentru Daily Cotcodac câteva scrisori medievale româneşti. Pe bune: voievodul Radu cel Mare comanda căruţe de săpun de la Braşov prin 1500.

Cât de tâmpiţi au fost românii în evul mediu!

Nu îi înţeleg pe cei care spun că românii din evul mediu nu au fost în stare de nimic. A apărut un fel de întrecere în înjosirea istoriei medievale a românilor: care adună mai multe dovezi ca să arate că acum câteva sute de ani românii erau nişte neica nimeni?

În primul rând este o stupizenie să reproşezi românilor din evul mediu că nu au construit catedrale ca ale francezilor. Au construit şi ei ce au ştiut, cum şi cât au putut şi ce au avut nevoie. Asta nu îi face nici mai buni, dar nici mai răi decât alte popoare.

Apoi vine partea a doua: „prostia dovedită” a românilor din evul mediu este transferată în prezent. Dacă în urmă cu 500 de ani românii erau nişte maimuţoi abia daţi jos din copaci urmaşii lor din ziua de azi sunt cu mult mai îngrămădiţi, cam aşa merge raţionamentul. Mă amuză chestia asta, pentru că promotorii acestui raţionament sunt aceiaşi cu cei care spun că nu există continuitate naţională, că românii din evul mediu nu au nici o legătură cu românii din ziua de azi. Probabil o mică scăpare de logică.

Valahii ca nişte vite. Călători străini despre ţările române (1)

Raguzanul Michael Bocignoli publica pe 29 iunie 1524 o broşurică al cărei titlu începea cam aşa Epistola Michaelis Bocignoli Ragusei ad Gerardum Planiam Maiestatis Secretarium etc. Scrisoarea raguzanului cuprindea câteva paragrafe destul de dure în care erau caracterizaţi valahii din Ţara Românească:

Regiunea este productivă în toate cele privind nevoile traiului, în afară de vin, de care acest neam este foarte doritor ca unul ce e aplecat la beţie şi la lăcomie (…) se locuieşte nu în oraşe, ci în sate dar cu populaţie foarte deasă (…) Spiritul poporului este grosolan şi necioplit, ei sunt deopotrivă cu vitele lor; nu se îngrijesc nici de slujba ostăşească şi nici de treburile obşteşti; sunt atât de porniţi pe harţă şi pe ceartă, încât de cele mai multe ori nu se dau în lături de a-şi omorî domnii (…) românii la îndemnul comitelui care se temea de sufletul schimbător al acestei naţii înclinate întotdeauna spre trădare (…) Iar valahii veşnic nemulţumiţi oricum ar sta lucrurile, nu l-au lăsat să domnească mult nici pe acela (…) etc.

Descrierea făcută de Bocignoli românilor nu prea este laudativă. Românii sunt beţivi şi lacomi, locuiesc în sate, sunt primitivi (asemenea vitelor lor!), nu sunt buni soldaţi şi administratori, sunt veşnic nemulţumiţi, au o înclinaţie spre trădare etc. Relatarea lui Bocignoli este incoerentă. După ce lipeşte aceste etichete de români se apucă să relateze pe larg tocmai despre … vitejia românilor conduşi de Vlad Ţepeş împotriva turcilor!

Bocignoli – un propagandist trădător

Broşura lui Bocignoli este în realitate o laudă propagandistică la adresa voievodului Transilvaniei Ioan Zapolya. Paginile scrise de italian nu sunt altceva decât un apel către suveranii din Occident să îl sprijine pe Zapolya împotriva turcilor. În viziunea lui voievozii Ţării Româneşti şi ai Moldovei ar trebui subordonaţi voievodului transilvănean – iar ca să nu existe nici un fel de „concurenţă” pentru subvenţiile occidentale, valahii sunt zugrăviţi în cele mai închise culori: primitivi, instabili, trădători, lipsiţi de calităţi militare etc. Un simplu serviciu de propagandă, împănat cu minciuni (una dintre cele mai mari fiind aceea că Ţara Românească nu produce vin, în condiţiile în care vinul valah era exportat în cantităţi mari în Transilvania!)

Broşura lui Bocignoli a fost scrisă în anul 1524, perioadă în care sultanul Soliman Magnificul se pregătea să dea asaltul asupra Europei Centrale. Soliman cucerise în 1521 Belgradul (cheia Europei Centrale), în 1523 cavalerii de Rodos capitulaseră, iar în 1524 Soliman a zdrobit rebeliunea din Egipt. Lipsit de alte ameninţări, sultanul urma să se îndrepte către Europa Centrală – ceea ce s-a şi întâmplat, iar în 1526 regatul Ungariei a dispărut ca organizaţie politică pentru aproape patru secole.

Acesta este contextul politic regional al scrierii lui Bocignoli, iar laudele aduse voievodului Transilvaniei ne dezvăluie şi cine este adevăratul comanditar al broşurii. Fraza cheie este următoarea:

Iar dacă Zapolya ar trimite pe careva din ai săi şi transilvănenii ar fi binevoitori şi moldovenii li s-ar uni şi ei în acest gând şi valahii ar rămâne credincioşi, se crede că primejdia nu va fi aşa de mare.

Pe scurt: valahii (cei primitivi) şi moldovenii ar trebui să intre sub ascultarea lui Zapolya. Doar că nimeni nu îi întrebase pe valahi şi moldoveni ce părere aveau de acest proiect. Şi aici ajungem la chestiunea „înclinării către trădare” a valahilor. Bocignoli face o lungă prezentare a diplomaţiei şi războaielor valahe din anii precedenţi (unele chestiuni le trece sub tăcere, mai ales pe cele care nu se potriveau cu raţionamentul lui). Acuzaţia de „trădare” apare pentru momentele în care Ţara Românească (istovită de războaie şi lipsită de ajutor extern) încheia pace cu turcii. Cumva li se neagă valahilor dreptul de a avea interese proprii – din punctul de vedere al lui Bocignoli ar fi trebuit să lupte până la moarte.

Că tot vorbim de „trădare” – după ce a fost propagandist în slujba lui Ioan Zapolya în 1524, îl găsim pe italianul Bocignoli în 1534 la curtea lui Ferdinand de Habsburg – cel mai mare duşman al lui Ioan Zapolya!

Propaganda neagră veche de 500 de ani

Exemplul de propagandă prezentat mai sus este vechi de aproape 500 de ani. Afirmaţiile lui Bocignoli sunt folosite din plin şi în ziua de azi. Sunt luate drept adevăruri, nimeni nu stă să vadă de unde pleacă aceste calomnii, ce interese avea cel care le-a emis. Propagandiştii contemporani se folosesc intens de scrieri precum cea a lui Bocignoli cu argumente de genul „vedeţi, şi acum 500 de ani românii erau nişte nemernici!” Nimeni nu stă să analizeze contextul şi rolul respectivei scrieri, calomniile sunt preluate şi retransmise în cadrul acestui vechi război de imagine…

Vezi textul lui Michael Bocignoli în Călători străini despre ţările române, vol 1, p. 171