Arhiva etichetelor: Roşia Montană

Roşia Montană la 1805 prin ochii unui neamţ

Uneori mă apucă disperarea când văd cum se repetă la nesfârşit istoria românilor, în cercuri vicioase din care parcă nu putem ieşi. Wilhelm Gottlob Ernst Becker, un maistru miner din Saxonia, a vizitat Roşia Montană la 29 noiembrie 1805 şi ne-a lăsat următoarea descriere a locului:

Spalatori de aur din Banat pe la 1800

Spalatori de aur din Banat pe la 1800

„În întreaga Transilvanie alternează cea mai mare bogăţie cu cea mai amară sărăcie, <cât> şi o înaltă cultură, datorată unor cunoştinţe ştiinţifice, cu ignoranţa care se întâlneşte doar la şerbi. Aşa se întâmplă şi cu exploatarea intreprinderilor miniere, care, la Nojag, se desfăşoară după toate regulile artei, pe când la Roşia Montană, la o distanţă doar de câteva mile, se dă dovadă de o simplicitate francă, care probabil n-a suferit vreo schimbare de pe vremea romanilor, în afara acceptării forajului şi a dinamitării. Faptul că pasiunea perfecţionării stă în loc, chiar şi la întreprinderea minieră aparţinând corporaţiei, ce reprezintă cea mai mare parte, se datorează caracterului naţiei, care o mână aproape în exclusivitate şi raporturilor faţă de stat, dar, mai ales, naturii munţilor, răscoliţi în căutarea aurului de-a lungul a peste două milenii.

Toate împrejurimile de la Roşia Montană, care, ca majoritatea oraşelor de mineri, se află într-o vale adâncă, au un aspect părăginit, deşert şi sălbatic, deoarece toţi munţii pe care-i întâlneşti, la o depărtare de o oră de acest mic târg, conţin aur, într-o măsură mai mare sau mai mică, fiind la suprafaţă găuriţi, în toate felurile, de numeroase puţuri de mină. Fiecare piatră, pe care hazardul o aduce pe jghiabul de încărcare conţine urme de aur […].

Regulamentu este întru totul întocmit conform raporturilor locale şi de aceea este foarte convenabil. Membrii corporaţiei sunt, în cea mai mare parte, mineri români săraci care preferă să fie folosiţi, contra unui salariu mic, dar sigur, la un meşteşug amar, decât să se priceapă la speculaţii, ale căror speranţe minunate reuşesc doar prin sacrificii iniţiale. Nici ceilalţi membri ai corporaţiei nu vor să rişte sume mari pentru un rezultat nesigur; de aceea exploatarea de galerii costisitoare, puţurile adânci sau diversele lucrări pregătitoare pentru înlăturarea obstacolelor sunt de-abia la început şi majoritatea speculaţiilor miniere se reduc nu numai la obţinerea salariului zilnic, prin extragerea şi prepararea minereului, ci şi la găsirea mai multor fante şi filoane, încât <fiecare> este, din când în când, îndeajuns de fericit să fie răsplătit cu o concreţiune minerală reniformă de aur nativ […] Membrii corporaţiei, al căror număr într-o mină este, rareori, mai mare de 6 până la 9, iau în consideraţie uneori sfatul funcţionarilor, dar niciodată <nu primesc> ordine din <partea acestora>; ei îşi aleg şefii, de obicei, după aprecieri proprii, conduc, dirijează, plătesc salarii şi câştiga ei înşişi; căci uneori se lucrează şi în schimburi, încât minerii de aici acţionează, într-o zi, în trei schimburi. Socotelile se fac fără concursul funcţionarilor şi împărţirea produselor, care se plătesc, ca şi la Zlatna, se face cu şi mai puţine greutăţi; deoarece, după cum se întâmpla în cele mai vechi timpuri ale mineritului, vinele metalice se împart în mină între membrii corporaţiei, după numărul jgheaburilor <existente>, pentru ca apoi fiecare să se îngrijească în continuare de profit şi să se poată apăra contra furtului şi a sustragerii.

În privinţa felului în care funcţionarii unguri au perfecţionat exploatarea minieră, nu se observă nimic aici. În întreaga întreprindere domneşte o simplitate naturală şi aurul, cel mai scump metal, este extras de către o clasă de oameni foarte săraci; căci nevoia de a-şi asigura subzistenţa zilnică este cauza care îndeamnă pe lucrătorii din Roşia Montană la efort, la economii şi la înlăturarea cheltuielilor […].

Imposibilitatea unei astfel de vieţi, în sălbaticii munţi inaccesibili, duce pe mineri la nevoia, nu numai de a suporta ei înşişi munca în mină, ci de a îndemna şi pe copiii lor să se îndrepte spre o sărăcie asemănătoare; deoarece nu am văzut mineri mai săraci decât românii din bogata regiune auriferă de la Roşia Montană. Trupurile lor vânjoase şi rezistente le dau o sănătate rar întâlnită printre mineri şi hărnicia îi face capabili de încordări care adesea nu sunt răsplătite. Îngrădiţi într-un cerc al acţiunii, ei nu ştiu altceva decât să străpungă, să puşte, să prelucreze şi să vegheze la ştrempuri, iar fără hărnicia mâinilor lor, nu ar fi în stare să constrângă natura să le ofere vreun adăpost. Prin aceea că se străduiesc să lucreze în propriul lor folos, <ei> sunt pentru stat, prin veniturile nete aduse acestuia, prin fructul sforţărilor lor, poate la fel de bănoşi ca şi înviorarea şi industria unei regiuni, care, fără de aceasta, ar fi fost probabil sălbatică, locuită doar de urşi şi lupi; dar le rămâne <minerilor> un câştig cât să nu moară de foame într-o ţară foarte ieftină. Pentru mulţi locuitori, foamea este oricum un puternic mijloc de constrângere către minerit; nu mă pot abţine să-mi pun întrebarea dacă <din punct de vedere> politic n-ar fi mai avantajos să se facă ceva pentru binele numeroaselor familii sărace şi să nu li se ia definitiv speranţa în posibilitatea de a ajunge, prin minerit, la un grad mai puţin neînsemnat de tihnă şi bună stare. Creşterea mizeriei, în care gem minerii din Roşia Montană, poate duce la situaţia ca dorul nestăpânit <al acestora> după o stare mai bună să le dea, până la urmă, curajul să renunţe la felul lor de viaţă şi, prin aceasta, să păgubească întreaga exploatare minieră deoarece prosperitatea ei de-abia poate fi determinată prin ordine şi regulamente, ci se lasă aşteptată doar de la succesul lent al unor noi privilegii şi ajutoare […].”

Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, Bucureşti 2004, p. 211

De ce are Ponta dreptul să dispună de aurul de la Roşia Montană?

Lăsăm de-o parte Dacia şi Imperiul Roman şi venim mai în zilele noastre, în evul mediu. Medievalii ştiau ce vor, nu ca Victor Ponta, care una semnează şi alta votează.

Utopia balcanică ridică mai multe probleme în legătură cu Roşia Montană (şi face un inutil apel la raţiune). De departe cea mai importantă chestiune ridicată de Vasile mi se pare întrebarea „de ce are statul dreptul să dispună de resursele subsolului?” Şi aici trebuie să căutăm răspunsul în istorie, să vedem cum s-a ajuns la această situaţie. Am zis că lăsăm Dacia şi Imperiul Roman, mergem până în evul mediu. În feudalismul românesc resursele minerale (ocnele de sare) erau apanajul domnitorului, adică voievodul dispunea după bunul său plac de exploatarea lor, le încredinţa unor boieri apropiaţi sau mănăstirilor şi încasa pentru visteria ţării o parte mai mare sau mai mică din venituri, în funcţie de cât de simpatici îi erau administratorii. Dar cum s-a ajuns în această situaţie?

(Deşi este vorba de Roşia Montană care este în Ardeal, unde regulile erau uşor diferite dar bazate pe aceleaşi principii, mă voi referi la istoria Ţării Româneşti, pentru că în prezent românii „decid” şi mă interesează evoluţia unei mentalităţi a modului de administrare.)

Puţină teorie juridică medievală

Istoriografia română poartă de mai bine de un secol o dezbatere referitoare la „domeniul eminent” şi „darea calului” din Ţara Românească, dezbatere care a plictisit multe generaţii de studenţi la istorie, pe vremea când se studia mai aprofundat evul mediu. „Domeniul eminent” se referă la proprietatea domnitorului asupra pământului ţării, domnitorul era teoretic proprietarul tuturor resurselor oferite de pământ (în calitate de voievod, respectiv şef al armatei şi ca „uns al lui Dumnezeu”), resurse pe care le ceda nobililor din jurul său, respectiv boierilor. „Darea calului” – la tranzacţionarea moşiilor voievodul primea un cal – apare sistematic în documentele Ţării Româneşti între 1400 şi 1600, după care dispare (în 1639 era considerată „un obicei din zilele vechi”). Această „dare a calului” a fost interpretată de mai mulţi istorici ca o dovadă a „domeniului eminent” – domnitorul trebuia „despăgubit” pentru cedarea pământului, el era „proprietarul” şi încasa o „taxă notarială”. Problema este că „darea calului” apare total inconsecvent în documente: la unele tranzacţii da, la altele nu – fără să existe vreo explicaţie logică. Şi de aici a izbucnit disputa: unii au căutat să identifice o regulă, alţii au încercat să demonstreze arbitrariul puterii domneşti. „Darea calului” era fundamentală în demonstrarea „domeniului eminent”, respectiv a faptului că domnitorul era proprietarul pământului.

Povestea a rămas în coadă de peşte până la o reinterpretare recentă a lui Marian Coman [ref]Marian Coman, Putere şi teritoriu. Ţara Românească medievală (secolele XIV-XVI), Polirom, 2013, p. 32-36[/ref] . Acesta propune următoarea soluţie: „darea calului” era o taxă de moştenire încasată de la o anumită categorie socială şi se referea majoritar la cazurile în care proprietarul murea fără să aibă moştenitori direcţi de sex masculin. Pentru astfel de cazuri de stingere a unui neam exista „prădalica” – moşia boierului mort fără fii trecea în proprietatea domniei. Ca să evite „prădalica”, boierii care aveau doar fete sau care vroiau să îşi transfere moşiile către un bărbat dintr-o linie colaterală plăteau voievodului „darea calului”. Această „dare a calului” este menţionată mai clar la boierii făgărăşeni: conform vechilor obiceiuri, castelanul de Făgăraş primea calul de luptă înşeuat şi lancea unui nobil mort fără băieţi. Astfel, în Ţara Românească „domeniul eminent” şi „darea calului” erau în legătură directă cu relaţia dintre domnitor şi nobilii obligaţi să presteze serviciul militar călare.

Pe scurt: stăpânirea asupra pământului era dată de o „gaşcă” de nobili înarmaţi bine, conduşi de un voievod. Forţa militară a unui grup social a determinat proprietatea asupra pământului.

O evoluţie minimă

„Domeniul eminent” a evoluat (darea calului a dispărut după 1600) mai ales prin întărirea autorităţii domnitorului. Dacă pe la 1400 avea nevoie de nobilii cu lance şi legăturile personale erau cele ce contau, deja în secolul al XVIII lea situaţia stă diferit. Forţa militară care garanta şi justifica proprietatea trece de la nobilii locali către Imperiul Otoman, şi s-a produs fiscalizarea relaţiilor (domnitorul fanariot nu mai avea nevoie de serviciu militar în schimbul căruia să lase folosinţa unei ocne, a unei ape sau să întărească o moşie, domnitorul avea nevoie de bani cu care să-i potolească pe turci). Însă esenţa nu s-a schimbat: proprietatea a fost în continuare definită de un grup restrâns de oameni şi s-a perpetuat mentalitatea medievală a relaţiilor personale.

Contractul social (noi cei mulţi delegăm condiţionat puterea unui grup de aleşi într-o formă sau alta) a fost aplicat la români ca „formă fără fond” în secolul al XIX lea şi al XX lea – puterea a rămas în continuare în mâinile unei grupări de „prădători”. Printre multele modernizări legislative din secolul al XIX lea s-a strecurat şi Legea Minelor din 1895 – care trecea în proprietatea statului toate resursele subsolului, mai puţin petrolul. O lege pentru şmecheri, dar care a stabilit principiul valabil până în ziua de azi. Nu este nimic nou de la 1400 încoace: un grup de şmecheri dispun de resursele naturale şi umane bazându-se pe forţă.

De ce cred că trebuie extras aurul de la Roşia Montană

Cu cianuri sau fără cianuri, cu Roşia Montană Gold Corporation, Soros ne-Soros, aurul ar trebui extras. Nu oricum. Logic ar fi ca o firmă străină (dacă noi românii suntem aşa domni şi nu ne putem apuca de muncă!) să se apuce să extragă aurul. Iar 80% din aurul ăsta să intre în proprietatea Băncii Naţionale a României. Continuarea

Cum se salvează Roşia Montană? Cu tai-chi-chuan!

Deci a început festivalul Fân-Fest de la Roşia Montană. Ştiţi, adunarea oamenilor din restul ţării care vor să-i salveze pe oamenii din Roşia Montană de cianuri şi Gold Corporation. Şi cum se face această salvare? Simplu:

Sâmbătă dimineaţă, participanţii la festival vor putea să participe la o demonstraţie de Tai Chi Chuan, o artă marţială în care corpul şi mintea de întrepătrund. (de la Adevărul)

La ce au nevoie apărătorii de o artă marţială în care corpul şi mintea se întrepătrund? Probabil să le bage minţile în cap localnicilor care nu prea vor să fie salvaţi…

Cum o salvezi de la viol? O convingi!

Roşia Montană Gold Corporation vrea să exploateze aurul din munţii Apuseni folosind cianuri. Mircea Toma, Mihai Goţiu & echipa de zgomote nu vor asta. Şi atunci organizează un măreţ festival de salvare. Va fi foarte trist dacă Mircea Toma va salva Roşia Montană aşa cum a salvat Vama Veche. Doar că la Roşia Montană au ieşit nişte 500 de oameni în stradă să spună că ei nu au nevoie de festival. (aşa zice Evenimentul Zilei)

Cum!?!?! Nu vreţi să fiţi salvaţi?!?!? Şi uite-aşa s-au înhămat la aceeaşi căruţă Cornel Nistorescu şi Mircea Toma… Cornel Nistorescu îi înfierează pe protestatarii de la Roşia Montană în cel mai curat stil comunist şi îi acuză că … sunt comunişti!

Bineînţeles, protestatarii sunt acuzaţi că sunt plătiţi de Roşia Montană Gold Corporation. Aşa este, nu am nici un dubiu că i-a plătit cineva să iasă în stradă. Dar de ce nu ştim şi noi cine sponsorizează festivalul Fân Fest? Cine dă cu banul ca să strice planurile Roşia Montană Gold Corporation? Când eşti plătit să salvezi o şmecherie nu prea merge să strigi că ceilalţi sunt plătiţi să nu o salveze.

Sunt sigur că până la urmă cineva va extrage aurul rămas în Munţii Apuseni. Că va fi cu cianuri, că va fi fără cianuri, că va fi Roşia Montană Gold Corporation sau cine ştie ce holding al lui George Soros – mă interesează prea puţin. Amănuntul esenţial trecut sub tăcere de toată lumea: poporul român, adevăratul proprietar al aurului din Munţii Apuseni, nu va avea nici un câştig. Aşa că nu mă intersează cine şi cum salvează Roşia Montană. Doar mă amuză cursa „cine salvează primul”.