Arhiva etichetelor: Rusia

Va fi război?

proiectil

Mai mulţi oameni mi-au pus întrebarea asta şi m-am gândit să răspund mai pe larg pe blog. În primul rând trebuie spus că există o confruntare permanentă între diversele grupări/ organizaţii. Conflictul este regula. De principiu toată lumea încearcă să dezamorseze conflictele prin negociere, prin cedări mai mult sau mai puţin reciproc avantajoase. Când negocierile nu mai dau rezultate se ajunge la decizia recurgerii la violenţă. Pax romana a fost un război permanent – războaie cu fiecare nou popor care se învecina cu graniţele romanilor, războaie civile nenumărate. Pacea romană a fost o impunere cu forţa a unui set de reguli. Pacea nu există decât în capetele visătorilor.

De exemplu Ungaria ar face orice să schimbe regulile referitoare la Transilvania. În vara anului 1989, ungurii încă într-un regim comunist simţeau dincotro bătea vântul şi s-au aliniat rapid la „valorile occidentale” cu ochii pe Transilvania (pe larg aici). Mai nou, premierul Viktor Orban a făcut o voltă şi a renunţat la democraţia occidentală, tot în speranţa că se va produce o schimbare în regiune. Pe scurt: războiul este regula, pacea este excepţia şi din când în când oamenii încep să se ucidă între ei.

Ne va ataca Rusia?

Nu cred asta. Rusia este extrem de ocupată cu războiul din Ucraina în acest moment. Moscova s-a temut întotdeauna de un coridor unit de la Baltica la Marea Neagră. În perioada interbelică a existat un astfel de coridor extrem de slab, construit strâmb şi lipsit de sprijin extern. Chiar şi aşa, Moscova nu a îndrăznit să spargă acest coridor decât după ce a ajuns la un acord cu Germania nazistă şi piesele componente au fost demantelate una după cealaltă. În prezent, coridorul de la Marea Baltică la Marea Neagră este garantat şi susţinut de NATO. Articolele cu armata rusă care cucereşte România în 12 – 24 – 48 de ore sunt elemente de propagandă şi nimic mai mult. (Găsiţi aici o analiză detaliată asupra chestiunii). În acest moment mare parte din resursele militare convenţionale ale Rusiei sunt concentrate în Ucraina. România este încă foarte departe şi nu reprezintă în acest moment o ţintă pentru mijloacele convenţionale. Altfel stă povestea când vine vorba de scutul anti-rachetă de la Deveselu şi capacităţile nucleare ale Rusiei. Însă Moscova ne-a spus de mult că îşi îndreaptă rachetele către noi.

Nu cred totuşi că se va ajunge la un conflict nuclear, în ciuda recentei ameninţări a lui Putin. Statele mari din Uniunea Europeană – mai precis Germania – se străduiesc din răsputeri să nu se implice foarte mult în Ucraina. Nici americanii nu au capacitatea de a acţiona în regiune – cu atât mai puţin dorinţa. Nimeni nu se grăbeşte să spună că există un război între Ucraina şi Rusia. Până şi Băsescu ne-a explicat că nu poate fi vorba de o invazie deoarece sunt puţine trupe ruse implicate. A spus şi omul ce i s-a zis să spună. Occidentalii încă speră să rezolve problema prin negocieri, iar după ce starea de război dintre Rusia şi Ucraina ar fi „conştientizată” la nivel internaţional soluţiile s-ar impune de la sine. Aşa, încă se mai poate discuta.

Novorossia, proiectul Moscovei

Putin a anunţat ideea creării Novorossiei, vechiul teritoriu din secolul al XVIII-lea care acoperea stepele din nordul Mării Negre (am explicat aici ce cred eu că îl mână pe Putin la luptă). Se va întinde această Novorossie până la Odessa sau se va opri la Delta Dunării? Greu de spus. Un lucru e limpede: luptele din Ucraina nu se vor opri până când Novorossia nu va deveni realitate. Va fi poate un stat independent sau va fi o nouă Transnistrie la dimensiuni mult mai mari – dar va fi o nouă ţară foarte fidelă şi apropiată Rusiei. De restul Ucrainei nu mai prea contează ce se va alege, cel mai probabil va fi un stat slab, cutremurat periodic de crize interne majore, cu economia la pământ, iar oamenii se vor întreba nedumeriţi cum de au ajuns în această situaţie după ce porniseră atât de viforos pe drumul către democraţie şi bunăstare.

Slăbiciunea europeană

În toată această poveste Uniunea Europeană a arătat încă o dată că este extrem de slabă când vine vorba de un conflict real. Singurele garanţii au venit de la NATO care a promis crearea unei forţe capabile să protejeze statele membre din estul continentului. Toate basmele despre „soft-power” s-au făcut franjuri în faţa „omuleţilor verzi” desantaţi de Moscova. Dincolo de slăbiciunea la nivel organizatoric, europenii se dovedesc slabi ca oameni. Nu sunt în stare şi nu vor să meargă la război. Speră că problemele vor fi rezolvate fără ca ei să fie deranjaţi foarte tare. Europenii nu mai prea înţeleg războiul şi se poartă precum copii care îşi acoperă ochii şi strigă încântaţi: „Nu mă vezi! Nu mă vezi!”

Pe foarte scurt: războiul a început de mult, trebuie să ne adaptăm la situaţie şi să supravieţuim.

Ce vrea Rusia de la Ucraina?

matrioshka

Trebuie să încercăm măcar să înţelegem de ce sunt ruşii dispuşi să se bată în Ucraina şi cam ce vor să obţină în urma acestui conflict. Ruşii sunt obsedaţi de ceea ce se numeşte glacis strategic, de o zonă tampon care să absoarbă şocul unui eventual atac cât mai departe de graniţe sau de centrele vitale. Şi nu doar ruşii sunt obsedaţi de glacisul strategic, uitaţi-vă în America de Sud unde se aplică doctrina Monroe în formula „cine mişcă, nu mai mişcă; cine mişcă, mişcă-n brişcă”.

De prin 1989 încoace glacisul strategic al ruşilor din Europa s-a topit până a ajuns la graniţa Rusiei propriu-zise. De la graniţa Ucrainei până la Moscova sunt vreo 600 de km şi nu există nici un obstacol natural. Strategii ruşi şi-au făcut calculele şi au ajuns la concluzia că nu pot apăra centrele vitale ale Rusiei fără deţinerea unui control asupra Ucrainei. Şi nu doar chestiunile militare intră în calcul. Angrenajul economic-politic-cultural în vigoare în America şi Europa Occidentală se extinde ameninţător către Rusia. Iar Rusia a preferat dintotdeauna să îşi clădească propriile sisteme, nu degeaba revendică titlul de a Treia Romă.

Să presupunem că Vladimir Putin declară că lasă Ucraina să îşi aleagă singură drumul în lume. A doua zi ar apărea ştirea că un puci militar l-a debarcat pe Putin şi Federaţia Rusă este condusă de o dictatură militară. E clar că Rusia va merge până la capăt pentru a-şi păstra controlul asupra Ucrainei. Dar ce vrea Rusia?

Răspunsul este în Memorandumul de la Mesemberg din 2010, încheiat între Angela Merkel şi Dmitri Medvedev: Rusia vrea o nouă arhitectură de securitate în Europa pe care să o negocieze cu UE (citeşte Germania) în absenţa americanilor. Mai bine zis asta vroia, deoarece între timp condiţiile s-au modificat. Dacă în 2010 Rusia dorea o nouă arhitectură de securitate în Europa obţinută prin negocieri, în 2014 Rusia a pornit la război pentru acelaşi obiectiv. Unde se va opri Rusia?

Într-o primă fază s-ar putea opri după ce va recăpăta controlul asupra Ucrainei. Însă asta ar însemna o victorie clară, iar ruşii când sunt învingători nu prea au obiceiul să îşi oprească ofensiva. Cine urmează după Ucraina se vede pe hartă.

Ana Pauker hotăra avorturile kominternistelor românce

În introducerea la jurnalul comunistului bulgar Gheorghi Dimitrov* am găsit o referinţă tulburătoare. Ana Pauker decidea cine dintre studentele românce la Komintern putea sau nu să avorteze. Nu există detalii suplimentare, dar Dimitrov, în calitatea lui de şef al Kominternului în anii celui de-al Doilea Război Mondial cu siguranţă ştia destule astfel de detalii murdare.

Chestiunea mi se pare pur şi simplu monstruoasă. Ana Pauker deţinea o putere fabuloasă asupra femeilor din România care se alăturaseră Kominternului. Monstruos mi se pare modul în care aceste femei erau lipsite de puterea de decizie asupra propriului corp, chestie care se apropie de dezumanizare. Poate una dintre aceste femei îşi dorea copilul – însă Ana Pauker putea să curme viaţa acelui copil – iar cea mai mică ezitare din partea împricinatei arunca umbra îndoielii asupra ataşamentului ei faţă de Partid. Sau Ana Pauker putea decide că o altă studentă nu putea să avorteze, iar pe viitor copilul putea deveni dovada „descompunerii morale” – expresie sinonimă în jargonul comunist cu promiscuitatea. O chestie ciudată: cu voie de la Lenin comuniştii propovăduiau libertinajul sexual, însă în vremea lui Stalin „descompunerea morală” devenise o acuzaţie care putea aduce excluderea din partid şi chiar o condamnarea. „Descompunerea morală” era una dintre cele mai facile acuzaţii printre kominterniştii atinşi de fervoarea promiscuităţii.

În literatura recentă Ana Pauker este recuperată uşor-uşor, prezentată ca o victimă a primitivului Gheorghe Gheorghiu Dej, iar nu ca o monstruozitate a Kominternului, aşa cum bine a fost surprinsă pe coperta revistei Time.

ana-pauker-time

* The Diary of Georgi Dimitrov 1933-1949, Yale University Press, 2003

23 august 1944, Basarabia şi British Pathe

british-pathe

Un filmuleţ difuzat la Londra în 1944 prezintă un caz clasic de propagandă. În acei ani lipsiţi de televiziune ştirile filmate erau difuzate în cinematografe, iar British Pathe a vârât în minţile englezilor propaganda sovietică. Filmuleţul de mai jos l-am găsit în arhiva British Pathe de pe youtube.com

De la bun început ni se spune limpede că râul Prut este graniţa dintre Rusia şi România. Apoi că imaginile au fost furnizate de Moscova – cel mai probabil şi textul citit de crainicul britanic tot în laboratoarele de la Moscova a fost scris. Dacă graniţa dintre Rusia şi România este pe râul Prut dispare orice fel de discuţie referitoare la Basarabia. Ieşirea României din alianţa cu Germania nazistă este redată în câteva vorbe, după care vedem imagini din oraşele Siret şi Botoşani – localităţi părăsite de civili. Iar mai apoi crainicul britanic ne mai spune că românii au început să se întoarcă la casele lor după ce au aflat că ruşii nu vor să le răpească pământurile. Doar că furăciunea fusese deja făcută!

Mesaje simple: graniţa dintre România şi Rusia pe râul Prut, armata sovietică este una puternică şi modernă, România a părăsit alianţa cu Germania, Uniunea Sovietică nu are intenţia să ocupe părţi din România. Şi publicul britanic s-a liniştit.

De ce se aliază Ungaria cu Rusia

viktor-orban-vladimir-putin

Deoarece nu are nici o altă opţiune pentru a-şi păstra o politică externă proprie. Din punct de vedere militar Ungaria nu poate fi apărată: o câmpie traversată de un fluviu cu o metropolă în mijloc, toate obstacolele naturale din jurul aceste câmpii fiind controlate de statele vecine. Din punct de vedere economic un stat agrar şi furnizor de servicii, precum toate celelalte din jurul său – deşi mult mai bine organizat. Cu o populaţie de 9 milioane de locuitori, fără o politică externă agresivă Ungaria ar cădea în clasa statelor europene de genul Slovaciei şi Sloveniei. Un satelit la periferia imediată a puterii germane. Dacă Ungaria s-ar conforma politicilor externe comune ale Uniunii Europene ar deveni un furnizor de forţă de muncă şi nimic mai mult.

Ungaria are nevoie de conflict, are nevoie să iasă în evidenţă. Slăbiciunile enumerate mai înainte sunt compensate de câteva instrumente puse pe picioare imediat după Tratatul de la Trianon: o propagandă bine articulată şi o reţea globală de lobby şi influenţă mediatică. Principala temă de bătaie: drepturile minorităţilor naţionale din bazinul dunăreano-carpatic. Principala strategie: găsirea unui aliat puternic care să-i promită orice formă de anulare a Tratatului de la Trianon. În anii ’90 au fost marile state europene şi Statele Unite – însă stabilizarea centrului european prin Uniunea Europeană nu i-a satisfăcut Ungariei principala cerere, modificarea condiţiilor Tratatului de la Trianon.

De aproape 100 de ani, Ungaria nu şi-a modificat obiectivele şi mijloacele politicii externe – însă nici nu are cum să găsească soluţii noi. Acest blocaj s-a transformat într-un fel de psihoză generalizată la nivelul societăţii – de aici apare şi solidaritatea populaţiei faţă de Viktor Orban şi extremiştii de la JOBBIK. Pe de o parte Viktor Orban ar trebui inventat dacă nu ar exista – pentru că el este singurul obstacol în calea JOBBIK, fără Viktor Orban extremiştii ar lua cu uşurinţă puterea la Budapesta. În acelaşi timp Viktor Orban a studiat foarte bine tratatele europene şi ştie exact până unde poate întinde coarda fără să o rupă. Cam aşa a apărut alianţa Ungariei cu Rusia. Budapesta şi-a găsit noul protector de la care să ceară revizuirile dorite.

Să înţelegem Rusia (1): Putin se luptă cu sfârşitul istoriei

vladimir-putin

Am citit cartea lui Aleksandr Dughin „A patra teorie politică”, apărută la Chişinău în traducerea lui Iurie Roşca anul acesta, publicată la Moscova în urmă cu 5 ani, în 2009. Pe vremuri, diplomaţii aveau obiceiul să fie la curent cu lumea ideilor din ţările în care erau acreditaţi, nu ştiu care mai este situaţia în ziua de azi. Spun asta pentru că în această carte Aleksandr Dughin defineşte destul de precis traseul urmat de Rusia în ultimii ani şi ar fi constituit un semnal destul de limpede pentru atitudinea Rusiei faţă de ce se petrece în Ucraina.

Mai trebuie să spun că îi sunt recunoscător lui Iurie Roşca pentru traducerea oferită, însă din păcate volumul nu a beneficiat de o corectură profesionistă şi nici de un redactor de carte care să netezească asperităţile unei traduceri dificile, ca orice traducere. Apar tot felul de întreruperi ale cursivităţii lecturii, fie sub forma unor greşeli gramaticale, formulări neinspirate sau concepte traduse greşit. Cartea ar fi meritat mai multă atenţie.

Voi mai reveni la această carte, deocamdată o primă concluzie: conflictul din Ucraina nu îşi va găsi o rezolvare foarte curând. Şi asta din cauza faptului că Rusia lui Putin (aşa cum este prezentată de Aleksandr Dughin) se plasează pe o poziţie ireconciliabilă faţă de Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii. Pur şi simplu nu sunt posibile discuţii, Rusia lui Dughin a intrat într-o luptă pe viaţă şi pe moarte cu Occidentul.

Pe scurt: Aleksandr Dughin susţine că în Statele Unite şi Uniunea Europeană s-a ajuns la „sfârşitul istoriei” (Francis Fukuyama) şi că nu mai există o altă dezvoltare posibilă a omenirii dacă nu se opune nimeni răspândirii modelului occidental. Mai mult, procesele „sfârşitului istoriei” par să fie scăpate de sub control şi Leviathanul puterilor maritime a căpătat o viaţă proprie. (Raţionamentul acesta îmi aminteşte de inevitabilitatea evoluţiei istorice pe calea materialismului dialectic şi condamnarea la dispariţie a capitalismului fără drept de apel; Dughin schimbă termenii şi conceptele, însă linia lui de gândire este identică cu cea a marxiştilor sovietici: putredul Occident este condamnat la dispariţie.)

Aleksandr Dughin ne anunţă şi vestea bună: „sfârşitul istoriei” poate fi înfrânt de Rusia, Behemothul eurasiatic se poate ridica şi poate lupta (mai mult, are datoria să facă asta!). În cazul în care conflictul din Ucraina este perceput de guvernarea Rusiei în această formulă a unei lupte pe viaţă şi pe moarte, o luptă în care Vladimir Putin conduce cruciada împotriva „sfârşitului istoriei” – ei bine, în acest caz lupta pentru pace din Ucraina se va duce până nu va mai rămâne piatră peste piatră.

Câteva detalii despre eurodeputatul maghiar care spiona pentru Rusia

Eurodeputatul JOBBIK Bela Kovacs este bănuit că ar fi spionat la Bruxelles pentru Rusia. Ştirea a fost dată de cotidianul Magyar Nemzet, care a primit un pont şi a trimis un set de întrebări către procuratura de la Budapesta. Răspunsul: da, Bela Kovacs este urmărit pentru spionaj şi s-a depus deja o cerere pentru ridicarea imunităţii parlamentare.

Magyar Nemzet mai spune că Bela Kovacs a studiat în anii ’80 la Moscova, la Institutul pentru Relaţii Internaţionale şi că este căsătorit cu o rusoaică pe nume Svetlana Ijtohin, care deţine şi cetăţenia austriacă.

Bela Kovacs se află pe locul al treilea în lista JOBBIK la alegerile europarlamentare din 25 mai – ceea ce i-a făcut pe colegii săi de partid să spună că ar fi vorba de o înscenare care să le afecteze rezultatele la alegeri. Acelaşi Bela Kovacs intenţiona să transforme în partid european o asociaţie denumită “Federaţia Mişcărilor Naţionale Europene”, despre care Magyar Nemzet spune că ar fi controlată de Moscova. Acelaşi ziar mai scrie că Bela Kovacs călătorea la Moscova o dată pe lună.

Chestia asta îi va pune puţin pe gânduri pe europeni în cea ce priveşte relaţia cu Rusia.

(În imagine îl puteţi vedea în stânga pe Bela Kovacs discutând cu vicepremierul rus Aleksandr Jukov, sursa foto).

Dezmembrarea Ucrainei. Moscova legitimează separatiştii

Serghei Lavrov joacă dur

Serghei Lavrov joacă dur

La întâlnirea de la Geneva ministrul rus de externe a cerut ca la următoarele negocieri să participe şi reprezentanţii separatiştilor/ opozanţilor din estul Ucrainei (sursa). Formularea dată de Serghei Lavrov e cumva cu dus şi întors, pare că va condiţiona participarea Rusiei la următoarele discuţii internaţionale de această implicare a separatiştilor.

Guvernul de la Kiev (şi restul sprijinitorilor săi occidentali) au de rezolvat o dilemă. Dacă acceptă condiţia lui Lavrov, separatiştii din estul Ucrainei primesc legitimitate internaţională devenind parte la negocieri. Federalizarea sau secesiunea sunt la un pas distanţă. Dacă nu sunt primiţi separatiştii la negocieri, atunci confruntările vor continua şi va creşte numărul victimelor de la o zi la alta. Guvernul de la Kiev poate acţiona în forţă într-o zonă (Sloviansk), însă violenţele pot izbucni în alte părţi (Odessa). E greu de luptat pe mai multe fronturi.

Scenariul nu este nou, a mai fost aplicat în Transnistria. Doar că în acest caz guvernul de la Chişinău a acceptat legitimarea prin negocieri a separatiştilor şi s-a ajuns la încetarea vărsării de sânge – în schimb conflictul a devenit unul cronic. Să vedem ce variantă va alege actualul guvern de la Kiev.

Libertatea de exprimare şi blogurile. Varianta Rusiei

Parlamentul Rusiei a adoptat pe 29 aprilie legea privind blogurile. Pentru că nu am văzut foarte multe ştiri despre asta în România şi pentru că azi e ziua libertăţii de exprimare, redau mai jos principalele prevederi.

Legea se referă la aşa numitele „bloguri populare” – cele care depăşesc 3.000 de vizitatori pe zi. Proprietarii acestor bloguri vor trebui să se înregistreze la oficiul pentru protecţia consumatorilor de la Moscova (Rospotrebnadzor). Bloggerii vor trebui să respecte următoarele reguli:

  • să semneze articolele cu numele real;
  • să verifice informaţiile publicate;
  • să nu publice informaţii care promovează extremismul sau terorismul, să nu promoveze pornografia sau violenţa, să nu dezvăluie secrete de stat, secrete comerciale sau date personale ale cetăţenilor;
  • se interzice folosirea limbajului obscen;
  • cu o zi înaintea alegerilor nu au voie să publice articole politice;

În schimbul acestor limitări bloggerii ruşi primesc şi drepturi:

  • pot depune cereri pentru obţinerea de informaţii oficiale sau din partea firmelor private;
  • pot publica reclame plătite;

Dacă nu respectă legea bloggerii ruşi pot fi pedepsiţi:

  • regulile enunţate mai sus vor fi puse în practică de autorităţi care pot obliga providerii de internet să blocheze blogurile care nu le respectă, să furnizeze informaţii referitoare la identitatea reală a bloggerilor şi comentatorilor;
  • amenzile pentru persoanele fizice sunt între 300 şi 800 de dolari, pentru firme între 1.400 şi 8.300 de dolari;

Reţelele sociale şi platformele de blogging devin „distribuitori de informaţii pe internet” şi sunt obligate să se înregistreze la Rospotrebnadzor. „Distribuitorii de informaţii pe internet” sunt obligaţi să stocheze vreme de şase luni conţinutul generat de utilizatori şi log-urile cu activitatea acestora, riscând altfel amenzi între 8.200 şi 13.800 de dolari.

Platformele populare de blogging şi motoarele de căutare din Rusia, precum Livejournal sau Yandex au anunţat deja că nu vor mai publica date referitoare la traficul blogurilor – însă autorităţile ruse au spus că se descurcă şi singure ca să afle traficul. Legea asta a trecut deja prin procedurile parlamentare, mai trebuie doar ca Vladimir Putin să o semneze.

Şi la noi?

Şi la noi. De multă vreme apar declaraţii de la tot felul de politicieni care vor să reglementeze într-un fel sau altul exprimarea de opinii pe internet. Găsesc tot felul de scuze transparente, distorsionează tot felul de situaţii reale – dar ţinta finală este posibilitatea unui control asupra a ceea ce se publică pe internet. Nu vă mai spun că există tot felul de foşti şefi din presa de stil vechi, care încă au putere de decizie şi tare le-ar mai place să fie refăcut un sistem pe care să-l poată controla (să nu vă miraţi când vedeţi „formatori de opinie” susţinând astfel de legi în România). Ar trebui făcută o scurtă istorie a iniţiativelor pentru „reglementarea internetului” în România, ultima astfel de dezbatere se desfăşoară la Consiliul Naţional al Audiovizualului (care de principiu ar trebui să se ocupe de radio şi televiziune., dar i s-a năzărit cu internetul de ceva vreme). În principiu, cineva de la CNA vrea să se folosească de o dezbatere europeană pentru a regula puţin blogurile din România (detalii aici).

Şi de ce nu? O legislaţie precum cea din Rusia ar limita dezvăluiri precum cea a lui Mihai Auraş, care a dat foc campaniei electorale a PSD sau precum cea a lui Zoso, care a rânit puţin rapăn de pe şoriciul gros a televiziunilor – asta ca să dau două exemple recente, dezvăluirile din blogosfera românească fiind mult mai multe.

Părerea mea este că nu avem nevoie de nici un fel de legislaţie pentru reglementarea internetului sau a blogurilor. Şi aici avem un exemplu foarte clar: Iosif Buble a comis o calomnie pe internet – şi deşi a încercat să-şi şteargă urmele, totuşi a fost condamnat la tribunal (detalii aici). Furtul, calomnia, insulta, difuzarea de informaţii false, nerespectarea dreptului la viaţa privată, difuzarea de informaţii secrete, nerespectarea dreptului de autor şi orice altă faptă comisă pe internet – toate sunt infracţiuni prevăzute în Codul Penal. Nu contează că se produc pe internet sau în Piaţa Universităţii – poliţia, procurorii şi judecătorii trebuie să-şi facă treaba şi să-l pedepsească pe cel vinovat.

Legile speciale – chiar dacă sunt făcute în numele unor principii democratice – sunt specifice regimurilor totalitare. Multe din prevederile legii blogurilor din Rusia sunt absolut tâmpite, însă scopul acestei legi nu este să reglementeze, scopul acestei legi este să intimideze anumiţi oameni.

Guvernul de la Kiev nu va putea înăbuşi rebeliunea din restul Ucrainei

kramatorsk

Operaţiunea „antiteroristă” din estul Ucrainei s-a cam împotmolit şi se pare că actualul Guvern de la Kiev are mari probleme cu loialitatea trupelor. Şase blindate trimise să-i potolească pe rebeli au trecut de partea rebeliunii. Pe româneşte asta se cheamă dezertare. (Associated Press)

Iar fenomenul de azi explică foarte clar ce s-a întâmplat în Crimeea. Sunt puse sub semnul întrebării loialitatea trupelor faţă de Guvernul de la Kiev şi disponibilitatea ofiţerilor să ducă la îndeplinire ordinele venite din partea clasei politice. Soldaţii din blindatele trimise la Kramatorsk au fost întâmpinaţi de manifestanţii anti-guvernamentali cu sloganul „Armata e cu noi!” Şi gata, au trecut de partea manifestanţilor pro-ruşi. Guvernul de la Kiev le-au făcut rebelilor un cadou format din şase blindate.

Lipsa sprijinului popular în regiunile din estul Ucrainei combinată cu loialitatea dubioasă a trupelor va face imposibilă pentru Guvernul de la Kiev potolirea rebeliunii. Se prefigurează pentru Ucraina un scenariu de război civil precum cel din Siria (conform Adevărul).

În paralel Parlamentul separatist din Transnistria ar fi cerut alipirea regiunii la Federaţia Rusă (aici), iar la Odessa a fost proclamată Republica Populară Odessa (aici). Cine vrea să înţeleagă ce se întâmplă şi ce se va întâmpla la est de România trebuie să se familiarizeze cu termenul Novorossia şi cu istoria încâlcită a războiului civil din Ucraina (1917-1921).

P.S. Nu că aş vrea să mă laud, dar la o zi după ce am scris acest articol Vladimir Putin s-a referit la Novorossia în discursul său, detalii aici.

De ce „trebuie să ţinem” cu Ucraina?!?!

Parcă am fi la un meci de fotbal şi trebuie să ţinem cu Ucraina împotriva Rusiei. Nu funcţionează chiar aşa. Într-adevăr, istoria noastră cu ruşii nu a fost cea mai fericită. Într-adevăr, Ucraina este victima unei agresiuni şi este în pericol să dispară de pe hartă în forma actuală. „Ruşii sunt răi” nu mi se pare a fi o axiomă. Cu excepţia orientărilor geopolitice divergente nu văd mari diferenţe între Euromaidanul de la Kiev şi Rusomaidanele din estul Ucrainei. Dar să revenim la meciul Ucraina-Rusia şi suportera România din tribune (Moise Guran ne îndeamnă să „ţinem cu Ucraina” aici, la fel şi însărcinatul cu afaceri al SUA la Bucureşti Duane Butcher aici).

Să recapitulăm puţin dosarul relaţiilor româno-ucrainene:

1. Insula Şerpilor. După mai mulţi ani de negocieri şi un proces internaţional, România a reuşit cu greu să obţină o delimitare a zonelor economice exclusive în Marea Neagră. În timpul negocierilor Ucraina a avansat o linie care depăşea cu mult cea mai hrăpăreaţă cerere a Uniunii Sovietice. Prietenie maximă.

2. Dunărea şi Delta Dunării. Ucraina a făcut tot posibilul să încalece braţul Chilia. Chestiunea e foarte veche: în toamna anului 1940 sovieticii au ocupat trei insule pe acest braţ din Delta Dunării care, iar şenalul navigabil a intrat pe această porţiune sub autoritatea URSS. Problema este încă în dispută cu Ucraina, mai pe tăcute. Ca un gest de prietenie, o navă ucraineană plină cu fier vechi „s-a scufundat” pe braţul Sulina, blocându-l din 1991 până în 2005. În timpul crizei canalului Bîstroe, scafandri ucraineni mutau geamandurile de pe braţul Chilia, iar la un moment dat o navă a grănicerilor ucraineni a deschis focul asupra unei nave cu turişti. Mai sunt multe alte poveşti, de principiu Ucraina a făcut tot posibilul, indiferent de guvernare, pentru a intra cu forţa pe Dunăre.

3. Minoritatea română din Ucraina. Din 1991 încoace scade neîncetat numărul şcolilor cu predare în limba română din Ucraina. La fel scade şi numărul orelor cu predare în limba română din aceste şcoli. Diplomele emise de universităţile din România nu sunt recunoscute în Ucraina, astfel că etnicii români din Bugeac, Bucovina de nord şi Maramureşul istoric care studiază în România nu prea au nici un motiv să se întoarcă acasă. În continuare românii nu există în administraţiile locale din zonele în care sunt majoritari. De vreun an încoace a fost acceptată limba română în administraţia publică printr-o lege susţinută de tiranul Ianukovici, lege abrogată în urma revoluţiei Euromaidanului. Ucraina încurajează spargerea comunităţii româneşti în români şi „moldoveni” în regiunea Odessa. Preoţii care au încercat să slujească în limba română în Bugeac au fost bătuţi, li s-au aruncat grenade în casă, au fost legaţi de o maşină şi târâţi prin praful drumului.MAE avea pe pagina oficială privitoare la călătorii în străinătate un avertisment în care se spunea că nu pot fi introduse cărţi în limba română în Ucraina. Mă opresc aici, că nu mai termin.

4. Diverse. În negocierile privind conflictul transnistrean, până acum cel puţin, Ucraina a ţinut partea Rusiei, mai mult sau mai puţin explicit. În orice caz, nu s-a situat de partea Republicii Moldova. Combinatul de la Krivoirog – înainte de 1989 România a investit o căruţă de bani acolo, după dispariţia URSS nu s-a mai recuperat nimic.

Ce se întâmplă în Ucraina nu e un meci de fotbal, iar România nu este în tribune. România este o ţară cu interese care trebuie protejate după putinţă în relaţiile internaţionale. Chiar nu „trebuie să ţinem” cu Ucraina sau cu Rusia. Mai ales nu trebuie să uităm că problemele enumerate mai sus au existat în timpul tuturor guvernărilor de la Kiev şi foarte probabil că vor exista şi în timpul guvernărilor viitoare.

Ruşii ştiu tot ce mişcă în Crimeea. Americanii nu prea

Ucraina-in-flacari

Spre deosebire de americani care au fost luaţi prin surprindere de anexarea rapidă a Crimeei, ruşii cam ştiu tot ce se discută în Ucraina şi din când în când mai fac publică o mică discuţie telefonică înregistrată.

Un citat din Wall Street Journal despre cum americanii şi-au pus sateliţii pe Crimeea dar nu au captat nimic, via România Liberă:

Luna trecută, sateliţii militari americani erau deja orientaţi pentru a spiona trupele ruseşti care fuseseră masate în apropierea Crimeii în vederea invaziei, dar, scrie WSJ, analiştii agenţiilor de informaţii au fost surprinşi de faptul că nu au reuşit să intercepteze nici o conversaţie între liderii ruşi, comandanţii militari şi forţele de pe teren în care să discute planurile de atac. În Crimeea, au conchis analiştii americani, ruşii au reuşit, cumva, să evite toate mijloacele de interceptare ale SUA şi s-au aflat cu un pas înaintea Occidentului.

Aţi reţinut? Ruşii au reuşit, cumva, să evite toate mijloacele de interceptare ale SUA. În schimb ucrainenii vorbesc la telefon spre deliciul ruşilor. De exemplu Iulia Timoşenko spune la telefon că îşi va folosi toată influenţa internaţională pentru a-i pedepsi pe ruşi – iar ruşii înregistrează convorbirea şi o fac publică (aici). Rămâne de văzut dacă va reuşi Iulia Timoşenko, nu prea se face să spui aşa ceva la telefon. Apoi tot Iulia Timoşenko spune că i-ar omorî pe cei 8 milioane de ruşi rămaşi în Ucraina. Nu aşa se câştigă simpatia oamenilor.

Între timp în Ucraina încep nişte reglări de conturi ciudate. Unul din liderii „Sectorului de dreapta” care a dus greul în luptele de pe Euromaidan, Aleksandr Muziciko, a fost răpit şi asasinat. Detalii aici.

Crimeea nu-i va fi de ajuns lui Putin

Putin-imperial

Când URSS a pierdut Războiul Rece, ofiţerii KGB şi GRU şi-au încuiat birourile, au lăsat armele la rastel şi s-au dus să-şi cheltuie pensia? Greu de crezut. Mai degrabă au strâns rândurile, au făcut un plan de acţiune, şi-au ales un lider şi au trecut la treabă.

Dintotdeauna au existat trei Rusii – Rusia Mare, Rusia Mică (Ucraina) şi Rusia Albă (Belarus). Toate au fost formate de ramurile dinastiei nordice a Rurikizilor care şi-au întins stăpânirea asupra triburilor slave de răsărit. Ţarul de la Moscova nu a fost ţar în adevăratul sens al cuvântului până când nu a stăpânit toate cele trei Rusii, revendicându-şi „moştenirea de drept” a înaintaşilor săi varegi.

Patriarhul Kiril I de la Moscova îşi spune şi acum „Patriarhul Moscovei şi al tuturor Rusiilor”, în vreme ce mai marele ortodocşilor ucraineni îşi spune „Patriarhul Kievului şi al tuturor Rusiilor”. Din punct de vedere simbolic Kievul şi Moscova se află în competiţie pentru conducerea „tuturor Rusiilor”.

În ziua de azi contează mai puţin titlurile din punct de vedere practic – însă Rusia lui Putin nu este completă fără Ucraina, din nici un punct de vedere: economic, militar sau geopolitic. Iar pretenţia Kievului de a fi un cap de pod pentru occidentalizarea „tuturor Rusiilor” a fost considerată o obrăznicie a cărei pedepsire este în plină desfăşurare.

Nu există anti-rusism românesc, există precauţie faţă de Rusia

Armata Rosie în Bucuresti

Se vorbeşte mult despre un presupus anti-rusism românesc. O formulare greşită: a fi anti-rus înseamnă să respingi iraţional tot ce provine din Rusia. Ori românii se împacă foarte bine cu foarte multe chestii venite din Rusia, de la literatură la gazele naturale. Dacă ruşii ar face maşini bune şi ieftine, atunci românii ar cumpăra maşini ruseşti fără nici o problemă.

Românii nu au o problemă cu „ruşii” – ci mai degrabă cu statul rus şi cu pretenţia guvernanţilor de la Moscova de a impune o anumită orientare pentru politica românească. Iar evenimentele din ultimii 300 de ani îndeamnă pe orice om care a studiat cât de cât istoria să fie oarecum precaut în relaţiile cu statul rus. Dar să vedem lista războaielor în care ruşii au ocupat teritoriile locuite de români:

1735-1739 – Război ruso-turc, Moldova ocupată şi silită să contribuie la întreţinerea trupelor ruseşti;

1769-1774 – Război ruso-turc, Moldova şi Ţara Românească ocupate şi silite să contribuie la întreţinerea trupelor ruseşti (Bucovina anexată de Imperiul Austriac);

1787-1792 – Război ruso-turc, Moldova şi Ţara Românească ocupate şi silite să contribuie la întreţinerea trupelor ruseşti;

1806-1812 – Război ruso-turc, Moldova şi Ţara Românească ocupate şi silite să contribuie la întreţinerea trupelor ruseşti, în 1812 Basarabia anexată la Imperiul Rus;

1828-1829 – Război ruso-turc, Moldova şi Ţara Românească ocupate şi silite să contribuie la întreţinerea trupelor ruseşti; Regulamentele Organice şi încercare de a introduce principatele române în subordinea Imperiului Rus;

1853-1856 – Război ruso-turc, Moldova şi Ţara Românească ocupate şi silite să contribuie la întreţinerea trupelor ruseşti; la sfârşitul războiului cu sprijinul Franţei se reuşeşte unirea principatelor române;

1877-1878 – Război ruso-turc; România participă alături de Rusia în calitate de aliat; la sfârşitul războiului România este deposedată de teritoriul Bugeacului şi ameninţată cu ocupaţia militară;

1916-1918 – Primul Război Mondial, România aliată cu Rusia, după Revoluţia bolşevică Cristian Rakovski sprijinit de trupe ruse bolşevizate încearcă o lovitură de stat la Iaşi, este arestat şi militarii ruşi bolşevizaţi sunt trimişi acasă; Lenin confiscă Tezaurul României depus spre păstrare la Moscova; Basarabia se uneşte cu România;

1940 – Rusia sovietică ameninţă cu războiul dacă nu îi va fi cedată Basarabia; provincia este ocupată de trupele sovietice la pachet cu nordul Bucovinei;

1941 – România participă alături de Germania nazistă la invadarea Rusiei sovietice pentru recuperarea Basarabiei, deşi nu a existat un tratat de alianţă ci doar o înţelegere verbală între Hitler şi mareşalul Antonescu, trupele române participă la luptele de dincolo de Nistru;

1944 – România este ocupată de facto de trupele sovietice, întoarce armele şi participă alături de Aliaţi la luptele împotriva Germaniei naziste;

1947 – Începe procesul de comunizare a României, trupele sovietice rămân până în 1958; economia României este exploatată prin intermediul Sovromurilor;

Oricum ar fi răsucite evenimentele istorice cam asta este esenţa lor. Vreme de două secole, cam o dată în timpul fiecărei generaţii trupele ruse au ocupat ţările române. Şi după astfel de experienţe este absolut natural să te întrebi când vezi soldaţi ruşi: cam ce vor ei, cine i-a trimis, de ce şi cât au de gând să rămână?