Arhiva etichetelor: scriitori români

Ioan T. Morar, urmaşul lui Zaharia Stancu. Soarta grea a scriitorului român

Ioan T. Morar a scris volumul al doilea al romanului „Şatra” început de Zaharia Stancu în perioada comunistă. Se pare că sub titlul „Negru şi Roşu” se ascunde o pastişă după „Pădurea spânzuraţilor”, împănată cu scene sexuale scrise cu umor dintr-ăla bun, de la Divertis (o recenzie scrisă de cineva care a citit cartea găsiţi aici). Cartea lui Ioan T. Morar nu e doar atât, e scrisă corect din punct de vedere politic, aidoma cu opera pe care o continuă a lui Zaharia Stancu, primind aici binecuvântarea lui Vladimir Tismăneanu.

Fără să vreau, îmi amintesc de soarta grea a scriitorilor români care au trecut pe sub nenumărate dictaturi şi au ieşit mai puri şi mai corecţi din punct de vedere politic de sub fiecare dintre ele. În mod paradoxal au reuşit să încaseze stipendii dictatoriale şi apoi să condamne dictatura care i-a stipendiat în mod oribil. Bine, unii au trecut puţin prin puşcării sau lagăre, dar nume precum Tudor Arghezi sau Zaharia Stancu au ştiut să-şi negocieze cursul carierelor în mod amirabil. (O minoritate de scriitori care chiar credeau în ce aşterneau pe hârtie au murit prin puşcării sau au fost trecuţi sub tăcere, însă nu la ei mă refer aici). Tudor Arghezi este încă un mister: germanofil stipendiat de nemţi în Primul Război Mondial, a făcut puţină puşcărie după care a început să încaseze bani serioşi de la mogulul Nicolae Malaxa şi de la Fundaţiile Regale. A comis un articol cu „şopârle” antigermane în al Doilea Război Mondial şi a traversat cu succes în dictatura comunistă, timp în care s-a descurcat foarte bine. Dosarul lui de la serviciile de informaţii care începe în tinereţea scriitorului se găseşte la CNSAS, dar nu a fost încă exploatat la adevărata lui valoare.

Ovidiu Eftimie explică aici cum se valorizau reciproc scriitorii care luptau împotriva comunismului şi trăiau din salarii plătite de comunişti. Nu pot să sper decât că discuţiile dintre scriitorii de după 1989 şi sponsorii lor (Dinu Patriciu, Sorin Ovidiu Vîntu, Dan Voiculescu etc.) au fost arhivate pe undeva şi vor face deliciul istoriilor literare din secolul viitor.

În sfârşit, mi se poate reproşa că am scris mai nimic despre „Negru şi Roşu” fără să citesc cartea. Vreau să mărturisesc că sunt adeptul artei necitirii lansată de Dan Petrescu, un exerciţiu dificil în care trebuie să scrii despre o carte spunând mai nimic despre ea, având în vedere faptul că nici măcar nu ai văzut-o, darămite să o fi citit-o. Arta necitirii prezintă un avantaj cert: autorul cărţii necitite tocmai asta vrea, să îi fie lecturată opera; dar prin necitire intenţia autorului este basculată – scriitorul va citi articolaşul despre cartea lui, în vreme ce criticul improvizat şi neavizat nu va citi cartea autorului. Pe de altă parte pot să pariez că nici Vladimir Tismăneanu nu a citit cartea lui Ioan T. Morar şi totuşi a lăudat-o, astfel că mă simt îndreptăţit să nu spun nimic despre acelaşi volum în aceleaşi condiţii.

Petru Dumitriu într-o altă Cronică de familie. Scrisul de mână al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej

Petru Dumitriu devine el însuşi un personaj special într-o altfel de „Cronică de familie”. O cronică scrisă în 1960 de fosta lui iubită Henriette Yvonne Stahl sub atenta îndrumare a Securităţii şi citită cu maximă atenţie de dictatorul României de atunci, Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Am citit un volum din romanul lui Petru Dumitriu „Cronică de familie” în vara anului 1989 în casa străbunicii mele. Era vorba de prima ediţie a romanului, din anul 1957, însă străbunica mea avea un singur volum, parcă al doilea. Întrebările mele referitoare la celelalte volume şi modul în care le-aş putea găsi au rămas fără răspuns. Abia după 1990 am aflat cine a fost Petru Dumitriu şi de fuga lui în Germania din anul 1960 după ce a fost „prinţul” scriitorilor comunişti şi un apropiat al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi al nomenclaturii comuniste. „Cronica de familie” am putut-o citi integral abia în 1993, când a fost reeditată de Fundaţia Culturală Română. A rămas până acum unul din romanele mele favorite.

Vă propun aici să citiţi dosarul interogatoriului luat de Securitate iubitei lui Petru Dumitriu, Henriette Yvonne Stahl. Dosarul a mai fost prezentat în presa românească de Evenimentul Zilei, însă există un detaliu care le-a scăpat: adnotările de pe marginea interogatoriului nu sunt ale unui securist oarecare, ci sunt făcute chiar de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Din cele scrise de dictatorul României de atunci transpare furia lui faţă de „dezertarea” lui Petru Dumitriu, dar şi faţă de breasla scriitorilor în general. Merită citit acest dosar, chiar dacă are 30 de pagini, iar scrisul de mână al lui Gheorghe Gheorghiu Dej este uneori ilizibil.

Cred că va trebui să fac un parteneriat cu un grafolog, sunt sigur că ar fi extrem de interesante unele comentarii despre scrisul de mână al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi al celorlalţi oameni pe care i-am mai prezentat cu scrisul lor de mână (Max Auschnitt, Petre Ţuţea, mareşalul Ion Antonescu, Corneliu Zelea Codreanu).

Galerie foto: Vasile Alecsandri. Câteva portrete, de la tinereţe până la bătrâneţe

Vasile Alecsandri a rămas înţepenit în mintea românilor ca poet (nici prea-prea, nici foarte-foarte) şi cu o singură fotografie. Cine îşi aminteşte de Vasile Alecsandri îşi aminteşte şi de prima fotografie din cele de mai jos. Dar s-au păstrat şi alte imagini ale lui, iar Vasile Alecsandri nu a fost doar poet. Pe lângă cele trei fotografii noi ale lui pe care le puteţi vedea în continuare aş vrea să amintesc faptul că Vasile Alecsandri nu a fost doar poet. Un portret al lui există în galeria miniştrilor de externe ai României, şi din când în când mai apare câte o menţione despre el că ar fi fost şi ambasador la Paris. Însă nu am găsit deocamdată pe nicăieri ceva amănunte despre activitatea diplomatică a Lui Vasile Alecsandri. Şi totuşi a făcut parte din diplomaţia românească de la sfârşitul secolului al XIX lea, când se petreceau foarte multe lucruri interesante cu România.

Imaginile de mai jos provin din arhiva fotografică a Bibliotecii Naţionale a României.

Vasile Alecsandri

 

Vasile Alecsandri

 

Vasile Alecsandri

 

Vasile Alecsandri