Arhiva etichetelor: Ţara Românească

Imobiliare româneşti de la 1600 încoace

bordei

Istoricul Damaschin Mioc a analizat la un moment dat mai multe categorii de preţuri din Ţara Românească în perioada medievală. Mi-au atras atenţia preţurile la case şi cai, pe care le-am adus în ziua de azi, printr-o aproximare destul de grosieră care nu ţine seama de multe detalii. Dar a rezultat o imagine interesantă.

În jurul anului 1600 o casă de piatră cu pivniţă la Târgovişte se vindea cu preţuri cuprinse între 50 -70 de florini (la 8 grame de aur un florin rezultă un preţ între 400 – 560 grame de aur, iar la 31 de euro gramul de aur: 12.400 – 17.300 euro). În Bucureşti, în aceeaşi perioadă, o casă asemănătoare se vindea cu 92 de florini (740 grame de aur – 23.000 de euro). Caii de rasă – pe care i-aş echivala în ziua de azi cu maşinile de lux – aveau preţuri cuprinse între 90 – 170 de florini (720 grame aur – 22.000 euro până la 1360 grame aur – 42.000 euro).

Una peste alta nu mi se par foarte diferite preţurile. În cazul caselor trebuie adăugate la preţ instalaţiile moderne plus creşterea populaţiei şi implicit creşterea preţurilor, dar de principiu între 12.000 şi 23.000 de euro îţi poţi cumpăra în ziua de azi o casă cu condiţii medievale.

P.S. Am făcut o greşeală majoră. Florinul avea 3,5 g aur, aşa că toate preţurile se înjumătăţesc.

Românii n-au fost buni de călugări la muntele Athos?

muntele-Athos

Neagu Djuvara are în cartea sa „Thocomerius – Negru vodă” o frază în care lasă de înţeles că românii nu sunt buni de călugări şi asta încă din cele mai vechi timpuri, afirmaţie bazată pe un conflict evocat succint dintre călugării români şi cei greci, de prin 1369. Este vorba despre faptul că românii acelor vremuri nu s-ar fi împăcat cu regimul vieţii de obşte din mănăstirile de pe muntele Athos şi ar fi părăsit ruşinos sfântul munte. Pe Neagu Djuvara chestiunea îl interesează în contextul argumentului său circular „cumanii erau catolici, Basarab vodă ar fi fost cuman, dacă demonstrăm că a fost catolic atunci cu certitudine a fost cuman şi nu român”. Dar asta este o chestiune secundară acum.

Mi-a rămas în minte spusa lui Neagu Djuvara: chiar nu au fost buni de călugări românii de la 1300? Şi când am avut un răgaz am pus mâna pe volumul al IV-lea Fontes Historiae Daco-Romaniae, unde de la pagina 278 se află documentele privitoare la conflictul călugărilor români cu muntele Athos. Nu m-am mirat să găsesc un nou caz în care Neagu Djuvara răstălmăceşte documentele.

La mănăstirea Cutlumus s-au păstrat trei documente din anii 1369-1370 în care sunt reflectate negocierile egumenului Hariton cu voievodul Vladislav-Vlaicu. Primul document din septembrie 1369 este un proiect de tratat în care sunt prezentate condiţiile fiecărei părţi, apoi un testament din prima jumătate a anului 1370 în care egumenul Hariton lasă „moştenire” condiţiile negocierilor cu voievodul, în sfârşit vine un al doilea testament din noiembrie 1370. Natural, apare întrebarea: de ce vodă Vladislav-Vlaicu le-ar fi dat unor călugări din muntele Athos 1.200 de florin ungureşti (cca. 9,5 kg aur)? Poziţia de ctitor al unei mănăstiri – mai ales la muntele Athos – era una de prestigiu. În al doilea rând existau şi avantaje practice: mănăstirile erau singurele locuri furnizoare de cărturari şi grămătici, de oameni cu ştiinţă de carte.

Neînţelegerile dintre egumenul Hariton şi voievodul Vladislav-Vlaicu pot fi rezumate cam aşa: voievodul dorea ca mănăstirea Cutlumus să primească şi călugări români, grecii din mănăstire se temeau că vor fi dominaţi de monahii de la nord de Dunăre. A doua problemă aflată în dispută se referea la dorinţa călugărilor români de a duce „viaţă de sine”, iar nu „viaţă de obşte” (în care cuvântul egumenului era hotărâtor). Acesta ar fi fragmentul cheie al disputei:

[blockquote]

Când au început să meargă şi dintre ungrovlahii noştri în această mănăstire şi s-au dus mulţi, s-a întâmplat că romeii (grecii) care se osteneau şi lucrau în viile, anexele şi domeniile acestei mănăstiri s-au înspăimântat; şi cârteau împotriva preasfinţitului meu părinte şi egumenului lor spunând că „atâţia ani am ostenit amarnic cu tine şi n-am mâncat pâine bună, nici n-am băut vin bun şi nici n-am îmbrăcat o rasă cum trebuie, iar acum ai hotărât să sfârşeşti cu noi, dându-ne pe mâna ungrovlahilor, ca să ne aibă ca robi”.

[/blockquote]

Fragmentul de mai sus mi se pare o nouă dovadă că exista conştiinţă etnică în evul mediu: grecii nu voiau să le fie robi românilor (altă dispută etnică medievală între unguri şi saşi în Ardeal găsiţi aici). Voievodul Vladislav Vlaicu era gata să jure că nu va fi schimbat obiceiul mănăstirii pentru alegerea egumenului, iar românii călugăriţi la Cutlumus nu vor încerca să obţină avantaje în baza viitoarelor donaţii ale voievodului. Însă egumenul Hariton nu a vrut să accepte renunţarea la viaţa de obşte.

Din al doilea document aflăm că donaţiile voievozilor români pentru mănăstirea Cutlumus au început din vremea voievodului Nicolae Alexandru (deci înainte de 1364, Nicolae Alexandru fiind fiul lui Basarab şi tatăl lui Vladislav-Vlaicu). Tot din acest prim „testament” al egumenului Hariton din prima jumătate a anului 1370 mai aflăm că acesta a acceptat până la urmă „viaţa de sine” în mănăstirea de la Cutlumus în schimbul donaţiei voievodului cu care urma să se ridice zidul din jurul mănăstirii, zid care s-a păstrat până azi. Condiţia de mai sus a rămas:

[blockquote]

Să acorde romeilor (grecilor) de acuma şi care, cu ajutorul lui Dumnezeu, vor veni de aici înainte, cuvenita cinste din partea vlahilor precum şi deplina linişte la băutură, mâncare şi în toate celelalte, spre a nu fi stingheriţi de vlahi în nici un fel.

[/blockquote]

Chestiunea diferendului etnic revine şi în al treilea document:

[blockquote]

Deoarece, după fericitul apostol Pavel, în faţa lui Dumnezeu nu există iudeu şi elen, ci este bine primit tot omul care se teme de El, de orice neam, hotărăsc în privinţa întâietăţii şi conducerii fraţilor în felul acesta. Nici fraţii romei să nu aibă voie să-i urmărească şi să-i dispreţuiască pe fraţii vlahi, care aduc cele trebuitoare sau muncesc, pentru ca mănăstirea şi toate ale ei să fie ale romeilor, dar nici vlahii să nu-şi facă un drept din faptul că zidul de apărare a fost înălţat de ctitorul nostru şi să refuze de a da prinoase sau contribuţii în muncă; ci ca o singură familie, fiecare să aibă drept de întâietate şi de cinstire (…) după cum se întâmplă şi în celelalte mănăstiri de la Sfântul Munte în care sunt adăpostiţi fraţi de alte neamuri.

[/blockquote]

Concluzia e următoarea: în 1372 egumenul Hariton avea să ajungă mitropolitul Ţării Româneşti. Voievozii şi boierii români au continuat să facă donaţii consistente mănăstirii Cutlumus, unii dintre ei fiind pictaţi în biserica mănăstirii, iar unele astfel de portrete fiind mutilate în decursul anilor (detalii aici).

Vintilă vodă, buzoianul ajuns împărat bizantin

spada

Buzoian modest, Vintilă vodă al Ţării Româneşti a fost acaparat de olteni (cruntă ironie a istoriei, tocmai oltenii au fost cei care l-au căsăpit!). Confuzia provine de la cronicarul care ne spune că Vlad Vintilă a fost „judeţ de Slatina” – aşa că mulţi s-au grăbit să-l treacă Oltul şi să-i confere o stradă în Slatina de azi. Puţin cunoscătorii de istorie n-au stat să se mai întrebe de ce presupusul oltean ar fi avut toate moşiile în zona Buzăului, pe lângă „Slatina” transformată în Râmnicu Sărat.

Buzoienii au preferat să meargă pe sub radarul istoriei. Cam 200 de ani de la apariţia Ţării Româneşti buzoienii aproape că nu apar în documente. Explicaţia oferită de Marian Coman ar fi că zona de graniţă a Buzăului prefera să-şi vadă de viaţă, ţinându-se departe de centrul puterii reprezentat de domnia stabilită în zona submontană a Argeşului şi Dâmboviţei, centru aflat sub influenţa puternicelor clanuri boiereşti de dincolo de Olt. Personal eu îi văd pe buzoienii vremii ca pe nişte contrabandişti de succes cu zona Braşovului, pe drumul foarte puţin controlat din regiune, dar aceasta este o ipoteză ce trebuie verificată.

Documentele dintre 1300 şi 1500 nu-i menţionează pe buzoieni – însă asta nu înseamnă că nu existau. Apar brusc în izvoare la sfârşitul secolului al XV-lea – începutul secolului al XVI-lea cu prilejul mai multor litigii legate de moşii, litigii pentru a căror rezolvare buzoienii încep să facă apel la puterea domniei. (Marian Coman avansează teza, de altfel logică, conform căreia puterea şi influenţa voievozilor din Ţara Românească s-a extins treptat asupra regiunilor mărginaşe.)

Un voievod de compromis

În condiţiile luptelor dinastice duse de influentul clan al Craioveştilor la începutul secolului al XVI-lea, clanurile boierilor buzoieni au reuşit să-l suie pe tron pe Vlad Vintilă în anul 1532. Predecesorul său, Vlad Înecatul a avut ca principală ocupaţie uciderea boierilor olteni (care au încercat de mai multe ori să suie pe tron protejaţi de-ai lor). Însă în vara anului 1532 Vlad Înecatul s-a îmbătat şi a pornit să se plimbe călare prin Bucureşti, a căzut în Dâmboviţa şi s-a înecat.

În aceste condiţii, probabil pentru pacificarea ţării, s-a ajuns la alegerea drept domnitor a unui boier obscur, din Buzău. După cum spune cronicarul:

[blockquote](…) boiarii (…) s-au dus cu toţii de l-au luat şi l-au pus domn. Dar au greşit, că nu trecu vreame multă, ci au venit cu cruzie, de au tăiat pe mulţi boiari.[/blockquote]

Cel mai probabil Vintilă vodă a continuat obiceiul înaintaşului său şi a căsăpit mai ales boieri olteni, care au ajuns destul de repede la concluzia „decât el pe noi, mai bine noi pe el”. Aşa că i-au organizat lui Vintilă vodă în 1535 o vânătoare domnească pe apa Jiului, desfăşurată astfel:

[blockquote](…) s-au dus în primblare cătră Craiova, ca să vâneze pădurile Jiiului, ca să prinză cerbi şi alte vânaturi mai mari, de vreme ce într-aceale părţi de loc se află vânaturi multe şi mari. Iar pe lângă aceastea Vintilă vodă avea gând să mai tae o seamă de boiari, dar, simţind boiarii, s-au vorbit cu toţii pe taină şi au năvălit ei mai nainte, de au tăeat pă domn în malul Jiiului şi au scăpat ei dă moarte. (…)[/blockquote]

Şi aşa s-a sfârşit domnia singurului buzoian care a urcat vreodată pe tronul Ţării Româneşti. După această experienţă tristă clanurile boiereşti ale Buzăului îşi caută de treabă pe tărâmurile lor până în zilele noastre. Însă aventurile lui Vintilă vodă nu aveau să se încheie aici.

Răzbunarea călugărilor greci

În biserica mare a mănăstirii Cutlumus de la Muntele Athos se găsea până de curând portretul împăratului bizantin Ioan Tzimiskes. Împodobit cu toate însemnele imperiale bizantine, personajul era desemnat ca atare şi de o inscripţie menită să-i ateste identitatea. Însă la o restaurare recentă a reieşit că barba personajului, ca şi numele imperial, erau în realitate adăugiri ulterioare picturii originale. După curăţarea acestor vopsele adăugate a ieşit la iveală lângă fostul „împărat” şi un personaj secundar, cu numele „Drăghici” (fiu atestat al lui Vintilă vodă). Cercetătorul grec Nikos Dionysopoulos l-a identificat pe „fostul împărat” Ioan Tzimiskes cu voievodul Vintilă al Ţării Româneşti, al cărui sprijin financiar pentru mănăstirea Cutlumus este cunoscut din numeroase documente. Un alt portret al lui Vintilă vodă exista încă în 1744 într-o capelă a mănăstirii Cutlumus, alături de portrete ale voievozilor Mircea cel Bătrân, Neagoe Basarab şi Radu cel Mare. Din păcate acest al doilea portret al lui Vintilă vodă a dispărut. Dacă ajungeţi pe la mănăstire Cutlumus şi este posibil, v-aş ruga să fotografiaţi acest portret puţin cunoscut al lui Vintilă vodă, îl găsiţi lângă Sfântul Cristofor, pe latura de nord.

Părerea mea ar fi că după secularizarea averilor mănăstireşti, călugării de la Cutlumus i-au pictat o barbă falsă nedreptăţitului Vintilă vodă şi i-au schimbat numele în Ioan Tzimiskes. Trucul a funcţionat pentru că în acest portret Vintilă vodă este redat cu toate însemnele imperiale bizantine, ceea ce confirmă teoria „Bizanţ după Bizanţ” a lui Nicolae Iorga: după căderea Constantinopolului, domnitorii români au fost principalii protectori şi susţinători ai credinţei ortodoxe la sudul Dunării.

(cf. Ştefan Andreescu, Addenda et Corrigenda, Studii şi materiale de istorie medie, vol. XXII, 2004)

Imagini cu oameni şi locuri din Ţara Românească la 1860

Revin cu o nouă galerie de imagini din Ţara Românească realizate de francezul Auguste Lancelot la 1860, de data aceasta cu oameni şi locuri. Cel mai mult m-a impresionat imaginea bordeiului din Câmpia Dunării, care nu era totuşi o simplă gaură în pământ, arăta a gospodărie cât de cât.

Nu trebuie lăsate deoparte nici părerile lui Auguste Lancelot despre Bucureşti, mai ales despre hanul lui Manuc:

Oamenii cu nervii delicaţi, cu pielea subţire, vor face bine să nu intre în acest han, dar curioşii, doritorii de a cunoaşte trecutul vor avea ce să vadă. S-a păstrat neatinsa prima sa fizionomie, întunecată din nenorocire de necurăţenie.

Biserici şi mănăstiri din Ţara Românească în 1860. Galerie de imagini

Francezul Auguste Lancelot a călătorit prin Ţara Românească în anul 1860 şi ne-a lăsat mai multe gravuri cu diverse locuri, oameni şi clădiri care i-au trecut prin faţa ochilor. Am adunat aici câteva imagini cu biserici şi mănăstiri din Ţara Românească la 1860 redate de peniţa lui Auguste Lancelot.

Cum a devenit homosexual Radu cel Frumos, fratele lui Vlad Ţepeş

pumnal

Cei doi fii ai lui Vlad Dracul, Vlad şi Radu au fost multă vreme ostatici ai sultanului Mahomed al II-lea, garanţie pentru credinţa tatălui lor. În urma relaţiei cu sultanul, Radu a primit supranumele ironic „cel Frumos”, iar începutul acestei relaţii – mai degrabă un viol în lege – ne este povestit cu amănunte de cronicarul grec Laonic Chalcocondil.

„Iarna aceasta însă împăratul petrecând-o în palatele sale, a trimis după Vlad, feciorul lui Draculea, domnul Daciei; şi avea la sine pe fratele aceluia, mai tânăr, fiind favoritul său şi trăind şi locuind la el. Şi s-a întâmplat ca în timpul, când a ajuns la domnie şi sta să plece asupra lui Caraman, împăratul dorind să aibă relaţii cu acest băiat, era cât pe ce să moară de mâna aceluia. Căci fiindu-i drag băiatul, îl chema la petreceri şi, închinând cu patimă păharul către el, îl chema în camera de culcare. Şi băiatul, fără a bănui că va păţi aşa ceva din partea împăratului, l-a văzut pe împărat repezindu-se la el pentru un lucru de aşa fel şi s-a împotrivit şi nu se da la dorinţa împăratului Şi-l săruta împotriva voiei lui şi băiatul, scoţând un pumnal îl loveşte în coapsă pe împărat şi aşa îndată a luat-o la fugă, pe unde a putut. Doctorii i-au vindecat rana împăratului. Iar băiatul urcându-se într-un copac undeva pe acolo, s-a fost ascuns. După ce însă împăratul şi-a făcut bagajele şi a plecat, atunci şi băiatul coborându-se din copac şi luând-o la drum, nu cu mult mai pe urmă a venit la Poartă şi a devenit favoritul împăratului. Dar are obiceiul să se folosească nu mai puţin de cei ce duc acelaşi fel de viaţă ca şi el; căci cu aceştia e mereu împreună şi petrece cu ei zi şi noapte, de cei de alt neam se crede că împăratul se foloseşte nu prea mult, ci puţintel. Lui Vlad, fratele acestui băiat, împăratul i-a încredinţat domnia Daciei; şi cu ajutorul împăratului Vlad feciorul lui Drăculea a năvălit şi a luat domnia.” (Laonic Chalcocondil, „Expuneri istorice”, traducere de Vasile Grecu, Editura Academiei R.P.R. 1958, p. 282-283)

O soartă ciudată pentru Vlad Ţepeş şi Radu cel Frumos: amândoi au avut ocazia şi au încercat să-l ucidă pe sultan, nici unul nu a reuşit.

Dedesubturile unei tranzacţii medievale româneşti: reţele umane şi metode de asigurare

moneda-otomana

Este o poveste concentrată într-o scrisorică de câteva rânduri, redactată în slavonă la Câmpulung, cândva în secolul al XV-lea, o scrisorică care ne dezvăluie multe taine ale evului mediu românesc. Puteţi citi textul acestei misive în rândurile ce urmează:

Scrie Turcul vouă pârgarilor din Braşov. Aici vă dau spre ştire despre afacerea ce am avut cu omul vostru, anume Şterca din Făgăraş, când ne-am învoit noi amândoi ca să-i aduc eu femeia din Nicopole, iar el mi-a dat mie 40 florini, iar soroc noi am pus peste o lună: dacă lui nu-i voi aduce femeia peste o lună, apoi el să-şi ia florini 40 de la Talabă. Doar aceasta o ştie Şterca bine, că-mi este dator şi Talabă, că i-am scos capul şi femeia şi copii de la turci. Iar când ne-am învoit Rădilă nu era acolo şi nu-mi este dator cu nimica şi eu lui cu nimica, pe sufletul meu şi pe credinţa mea şi pe legea mea. Dacă ţi se face strâmbătate, apoi tu vino înaintea voievodului românesc. Şi iarăşi noi câmpulungenii suntem martori că Rădilă n-are nici o treabă cu aceşti oameni. Şi Dumnezeu să vă bucure. [Data ilizibilă]

(Grigore Tocilescu, Documente istorice slavo române, doc. 458)

Ne aflăm în mijlocul unui proces de rezolvare a unei drame comune în evul mediu. Cel mai probabil femeia lui Şterca din Făgăraş a fost luată roabă într-una din numeroasele incursiuni ale otomanilor în Transilvania, iar omul a plecat să îşi recupereze nevasta. L-a găsit la Câmpulung pe un negustor otoman poreclit Turcul, dispus să intermedieze eliberarea din robie a femeii. Turcul nu era la prima astfel de acţiune: îl mai eliberase din robie pe Talabă din Câmpulung, alături de soţia şi copii acestuia. Iar Talabă din Câmpulung este garantul tranzacţiei: Şterca din Făgăraş i-a dat Turcului 40 de florini preţul răscumpărării, bani pe care şi-i putea recupera în cazul unui eşec al eliberării de la Talabă (care probabil îi era dator Turcului această sumă de bani sau una mai mare).

Martori la această înţelegere sunt „câmpulungenii” – cu siguranţă este vorba de locuitori de vază ai oraşului, deşi nu sunt pomeniţi. În document mai apare şi un misterios Rădilă – probabil un alt intermediar al eliberărilor de robi (cu siguranţă din zona Făgăraşului şi a Braşovului fuseseră robiţi mai mulţi oameni) – despre care se spune apăsat că nu are nimic de-a face cu această înţelegere.

Adresanţii acestei scrisori sunt pârgarii Braşovului (cei 12 senatori care conduceau oraşul), chestie care este în legătură cu declaraţia „Dacă ţi se face strâmbătate, apoi tu vino înaintea voievodului românesc”. Aceasta este o măsură de precauţie pentru cazul în care Talabă ar fi refuzat să-i înapoieze lui Şterca din Făgăraş cei 40 de florini – înţelegerea fiind încheiată în Ţara Românească, singurul în măsură să judece încălcările ei era voievodul ţării. Pârgarii braşoveni trebuiau să ştie de înţelegere şi prevederile ei tocmai pentru că obişnuiau să intervină pe lângă voievozii Ţării Româneşti pentru rezolvarea conflictelor juridice (iar cuvântul senatorilor braşoveni avea greutate la curtea domnească). Suma de 40 de florini era una mare, reprezenta 140 de grame de aur şi cu aceşti bani puteau fi cumpăraţi 60 de porci sau 4 boi – Şterca din Făgăraş nu era un oarecare, cel mai probabil era un boiernaş din zonă (poate s-a aflat chiar la oaste atunci când i-a fost robită nevasta).

Avem astfel o încrengătură complexă, desfăşurată pe o distanţă de 320 de kilometri de la Făgăraş la Nicopole (conform şoselelor actuale!) în care sunt implicaţi un negustor turc iscusit (a ajuns până la Câmpulung la scurtă vreme după încheierea unui război şi beneficia de încrederea locuitorilor oraşului pe care îi ajutase şi mai înainte, plus că negocierile cu militarii otomani de la Nicopole nu erau tocmai uşoare), un boiernaş făgărăşan plecat să-şi găsească nevasta robită şi un (probabil) negustor român din Câmpulung. Mi se par fascinante mecanismele de asigurare şi de ducere a negocierilor, extrem de bine puse la punct în lipsa unor legi şi principii de drept sofisticate, un sistem în care conta cuvântul omului, dar fiecare ştia să se pună la adăpost şi să obţină garanţii.

Nu ştim cum s-a terminat povestea nevestei lui Şterca din Făgăraş, eu cred că a fost o tranzacţie reuşită: până la urmă Turcul avea de recuperat bani de la Talabă din Câmpulung şi sigur vroia să mai facă şi alte afaceri.

P.S. O altă variantă a acestei poveşti am publicat-o aici.

Ţara Românească în 1840, oameni şi locuri. Galerie de imagini

La 1840 ţările române cu siguranţă le apăreau occidentalilor ca un spaţiu exotic. Puneţi-vă în fracul unui francez (sau german, britanic, spaniol) şi imaginaţi-vă printre ţărani români cu iţari, cuşme şi cojoace fabricate manual. Din multe texte ale călătorilor străini pe meleagurile noastre se simte că unii ne vedeau ca pe nişte „sălbatici” (unii ca pe nişte „barbari”, alţii ca pe nişte „sălbatici nobili”, în funcţie de nivelul de simpatie).

În sensul grecesc al cuvântului asta şi erau românii pentru occidentali: barbari, străini de spaţiul lor de civilizaţie. Dar asta nu înseamnă în mod necesar că eram inferiori – eram un alt spaţiu, eram altceva. Iar la nivel de costumaţie, cuşmele, ilicele, fotele şi cojoacele românilor puţin schimbate în sute de ani erau diferite de ceea ce începea la sudul Dunării în Imperiul Otoman. Exista un spaţiu de civilizaţie românească, barbară sau sălbatică – dar proprie. În mai puţin de 100 de ani această diferenţiere a dispărut.

Mai jos puteţi vedea cele 12 litografii ale pictorului francez Michel Bouquet care a călătorit în Ţara Românească în 1840, litografii cuprinse în l’Album valaque. Vues et costumes pittoresques de la Valachie: oraşul Câmpulung, costume din Valahia, piciorul podului lui Traian, hanul lui Manuc, din nou costume din Valahia, bordeie din Bărăgan, oraşul şi mănăstirea Curtea de Argeş, iar costume din Valahia, oraşul Bucureşti, curtea mănăstirii din Câmpulung, ruinele curţii domneşti de la Târgovişte. (via Biblioteca Naţională)

Cât au scris românii în evul mediu

Damian P. Bogdan număra în 1956 aproape 7.000 de documente slavo-române emise de cancelariile domneşti din Valahia (cca. 3.000) şi Moldova (4000, plus 11 altele din Transilvania) pentru secolele XIV – XVII (Documente privind istoria României, Introducere, vol I, p. 114). Destul de multe, dacă ţinem cont că este vorba de cele mai pretenţioase documente, scrise pe pergament, multe cu semnăturile voievozilor, documente care atestau proprietatea asupra pământului sau diferite privilegii (bine păstrate şi cu şanse mari de supravieţuire). Românii au început să scrie în slavonă aşa cum occidentalii au început să scrie în latină, sub influenţa bisericii. Din ce ştiu eu, cel mai vechi document slavon păstrat este de la Vladislav, voievodul Ţării Româneşti, din anul 1369 (se găseşte la Arhivele Naţionale Braşov, este un privilegiu comercial pentru negustorii saşi).

Însă din ce ştiu nimeni nu s-a apucat să numere câte înscrisuri produse în ţările române s-au păstrat în total. Întâmplător am dat peste un studiu al lui Petre Petcuţ privind preţurile robilor ţigani între anii 1593-1653 (Anuarul Centrului de Studii Rome I/2008). Petre Petcuţ a numărat pentru această perioadă 8.000 de înscrisuri inventariate doar în Ţara Românească.

La un moment dat o prietenă mi se plângea că românii nu scriau în evul mediu. Părerea mea este totuşi că scriau destul de mult şi este falsă impresia că românii din evul mediu erau nişte primitivi.

sigiliu-roman-1392

Pecete de la voievodul Moldovei Roman, din anul 1392

Basarab voievod a fost român şi ortodox. Neagu Djuvara ne cam minte

Neagu Djuvara practică în cartea lui exact aceleaşi artificii de care îi acuză pe restul istoricilor români: ocoleşte unele documente, pe altele le interpretează aşa cum îi convine pentru a-şi susţine teza.

Enumăr mai jos o serie de documente (citate via Matei Cazacu, în Magazin Istoric din februarie 2013):

  • 19 iunie 1330 ţarul sârb Ştefan Duşan se lăuda că a învins şapte ţari, printre care şi pe „Basaraba Ivanco, socrul ţarului Alexandru al Bulgariei”;
  • 26 noiembrie 1332 Carol Robert de Anjou îşi aminteşte de bătălia de la Posada aşa „am ajuns în nişte ţinuturi de margine ale regatului nostru, ce erau ţinute pe nedrept în Ţara Transalpină de către Basarab, schismaticul [ortodox], fiul lui Thocomerius, spre marea noastră şi a sfintei coroane insultă, acest Basarab, necredinciosul nostru român, mânat de un gând rău…”;
  • 19 mai 1335 altă amintire a lui Carol Robert de Anjou despre bătălia de la Posada : „Spre cinstea slujbei deosebite şi vrednice de o veşnică amintire a numitului magistru Toma, pe care ne-a făcut-o în Ţara Transalpină, unde atacul duşmănos pornit cu cruzime […] de către Basarab românul şi fiii lui …”;
  • 17 octombrie 1345 Papa Clement al V-lea îl informa pe regele Ungariei că „ … am luat măsuri să se îndrepte felurite scrisori către nobilii bărbaţi Alexandu al lui Basarab şi către alţi români, atât nobili, cât şi oameni de rând” pentru spijinirea a doi fraţi minoriţi;
  • 9 iulie 1347 regele Ladislau cel Mare spunea aşa „în Ţara Transalpină, în expediţia domnului Carol faimosul rege al Ungariei împotriva lui Basarab românul, pe atunci necredincios regatului şi sfintei coroane”;
  • 1358 Cronica pictată de la Viena îl numeşte pe Basarab „schismatic perfid”;
  • 10 aprilie 1370 Papa Urban al V-lea îi scrie lui Vladislav Vlaicu (nepotul lui Basarab) şi îi reproşează că a rămas schismatic, moştenire de la „vechii săi predecesori”;

Citind cu bună credinţă toate aceste surse documentare nu poţi ajunge decât la următoarea concluzie: pe primul voievod al Ţării Româneşti îl chema Ivanco/ Ioan după botez, era creştin ortodox (schismatic) şi de etnie română (valah).

Neagu Djuvara reuşeşte performanţa să răstălmăcească toate aceste documente, pentru el nu există nici o îndoială că Basarab era cuman catolic. Thocomerius este pentru Djuvara „Toctamir” („fier călit” în limbile turcice), deci cuman. Varianta că Thocomerius din transcrierea latină ar putea fi Tihomir nu este luată în seamă. Că toate documentele ungureşti spun despre Basarab că era schismatic (ortodox) nu are aproape nici o importanţă pentru Neagu Djuvara – el spune că de fapt era vorba de calomnii din partea regelui ungar pentru a-l îndepărta pe voievod de Papă.

Neagu Djuvara citează un singur document în care Papa îl lăuda pe Basarab că a sprijinit activitatea unor călugări catolici „tanquam princeps devotus catholicus” – „ca/precum un devotat principe catolic”. Din punctul meu de vedere acest document chiar nu îl dovedeşte drept catolic pe Basarab – el i-a sprijinit pe călugării Papei „ca şi cum ar fi fost” un principe catolic. Cealaltă scrisoare papală în care se anunţă trimiterea unor scrisori către români (valahi) printre care şi fiul lui Basarab, Alexandru, nu spune precis că acesta ar fi fost catolic. Că le permitea catolicilor să facă propagandă în Ţara Românească este una, însă asta nu îi face neapărat catolici.

Ca şi în cazul lui Lucian Boia, editura Humanitas a pus în mişcare în sprijinul lui Neagu Djuvara un impresionant aparat de propagandă jurnalistică. Toţi cei care au ocupat secţiile de cultură de la diversele publicaţii sunt ferm convinşi că Basarab a fost cuman. Cartea lui Matei Cazacu în care sunt demontate tezele lui Neagu Djuvara „Ioan Basarab, un domn român la începuturile Ţării Româneşti” a trebuit să apară la Chişinău, la editura Cartier, că în Bucureşti nu a încăput. Ştiu ce îmi cumpăr data viitoare când trec Prutul.