Arhiva etichetelor: Tezaurul de la Moscova

Mesajul istoricilor ruşi: nu primiţi Tezaurul!

 

Istoricii ruşi care au apărut în documentarul TVR despre Tezaurul României de la Moscova au spus lucrurilor pe nume: România nu va primi nici un gram de aur din cele 93,4 tone rămase în Rusia. Povestea pe larg a aurului românesc ajuns la Moscova o găsiţi pe larg aici, eu mă voi referi la cele spuse de istoricii ruşi care au apărut într-un documentar realizat pe acest subiect pentru TVR de Marian Voicu (aici vorbesc despre partea a doua a filmului, ce cred despre prima parte am scris aici).

O primă observaţie: istoricii ruşi au preferat să se menţină în termeni generali şi majoritatea lor au avut poziţii de bun simţ (Aleksandr Stikalin, Vladimir Bruter, Serghei Golubitsky, Aleksandr Konovalov). Viktors Iscenko – cel mai probabil din cauza calităţii sale de secretar al Comisiei mixte de istorici create în 2003 pentru rezolvarea disputelor istorice româno-ruse – a vorbit mai puţin ca istoric şi mai mult ca funcţionar al Federaţiei Ruse.

Câteva cuvinte despre Comisia mixtă înfiinţată în 2003. De prin 2007 nu s-a mai întrunit şi deşi Titus Corlăţean spunea că această comisie îşi va relua activitatea, Viktor Iscenko nu prea pare de acord, spune că 2 membri din partea rusă au murit, alţi doi sunt foarte bolnavi şi în prezent în Rusia oricum nu prea există istorici care să se priceapă la istoria României. Oricum, Comisia asta nu aducea aurul românesc de la Moscova, cel mult ar fi stabilit ce s-a întâmplat cu el.

Niet aur!

Istoricul Aleksandr Konovalov a spus lucrurilor pe nume: nu-şi imaginează în condiţiile actuale sau cele ale viitorului apropriat că Rusia va înapoia ceva României. Omul are dreptate, după aproape 100 de ani de negări ar fi şi culmea ca un preşedinte rus să vină şi să zică: „Dragi români! Am găsit în arhive documentele care dovedesc ce s-a întâmplat cu aurul românesc: Lenin l-a cheltuit! Deci vă suntem datori 93,4 tone de aur, vagonul cu acest aur porneşte în 24 de ore de la Moscova. Ne cerem scuze!”

Poziţia oficială a actualului Guvern de la Moscova referitor la tezaur o găsiţi aici. Viktor Iscenko ne-a spus în documentarul TVR că ei istoricii ruşi au muncit de s-au spetit prin arhive, dar nu au găsit nici un document care să se refere la aurul românesc. Poate ar fi trebuit să-l întrebe pe ambasadorul Ion Bistreanu care a dat de urma unor documente ce dovedesc că Lenin ştia în detaliu ce s-a întâmplat cu aurului românesc (detalii aici), iar dacă se grăbeau l-ar fi putut întreba pe regretatul Florin Constantiniu care şi el a identificat câteva documente. Nu ştiu dacă să-l cred pe cuvânt pe Iscenko în chestiunea asta, dar mă irită când spune că pentru români tezaurul de la Moscova este o chestiune politică folosită în campanii electorale şi dezbateri interne, în timp ce pentru ruşi reprezintă o poveste istorică.

Ape tulburi

Altă chestiune: aurul românesc din 1918 este pus în legătură directă cu participarea României alături de Germania la invazia URSS. Iscenko o învârte după cireş: ar fi existat o înţelegere verbală între Ceauşescu şi Brejnev – nu vă dăm aurul, dar nu vă cerem despăgubiri de război. La fel, Serghei Golubitsky spune că la Moscova nelămurirea stă cam aşa: am oprit aurul din 1918 drept despăgubiri pentru invazia din 1941, ce mai vreţi?

Ce să mai vrem? România a plătit despăgubiri din plin începând cu septembrie 1944 până în 1956, la desfiinţarea sovromurilor. Dar va fi necesară o nouă comisie pentru a se vedea dacă România a plătit îndeajuns, dacă nu cumva nu au fost returnate şinele de tramvai şi scaunele de la Opera din Odessa (sic!) şi cred că tot noi vom fi scoşi datori. Până la urmă tot acolo ajungem: românii au fost fascişti!

Mai sunt de expulzat din spaţiul public câteva idei toxice (ameţeala cu o firmă germană care ar fi propus în 2004 recuperarea tezaurului de la Moscova, plus noua teză a lui Radu Golban conform căreia aurul românesc din 1918 trebuie căutat la Berlin şi nu la Moscova, voi scrie cât de curând despre aceste subiecte). Nu avem altceva de făcut decât să nu renunţăm la a spune limpede: în 1917 România a dat aliatei sale Rusia 93,4 tone de aur şi nu le-a primit nici până în ziua de azi. Şi ar fi bine ca documentarul realizat de Marian Voicu să ajungă online pe TVR+, deocamdată nu este.

 

Cum minte rusul nu mai minte nimeni. Despre Tezaurul României de la Moscova

Sigiliul Moscovei pe procesul-verbal de predare primire al tezaurului României

Sigiliul Moscovei pe procesul-verbal de predare primire al tezaurului României

Eu îi înţeleg pe ruşi că le vine greu să recunoască furtul aurului românesc din 1918, dar minciuna flagrantă îmi este foarte greu s-o pricep. Am urmărit părerile unor istorici ruşi în prima parte a documentarului “Tezaurul României de la Moscova. Inventarul unei istorii de 100 de ani“ realizat de Marian Voicu. Care păreri m-au scos din sărite.

Viktor Iscenko (secretarul Comisiei mixte româno-ruse pentru probleme istorice) spune cu o seninătate dezarmantă că există câteva „dovezi colaterale” că o parte din banii româneşti depuşi la Moscova ar fi fost folosiţi pentru finanţarea unei revoluţii bolşevice în România. Dar este vorba de dovezi colaterale, dovezi directe nu există. Acum, una din două: ori Viktor Iscenko nu prea este la curent cu ce se publică în Rusia despre relaţiile istorice româno-ruse (şi atunci nu prea are ce căuta în Comisia mixtă), ori minte cu neruşinare. Să vă explic.

În anul 2006 a apărut la Moscova volumul Protokolî zasedanii Soveta Norodnîh Kommisarov RSFSR, noiabr 1917-mart 1918 (Protocoalele şedinţelor Consiliului Comisarilor Poporului, noiembrie 1917-martie 1918) care cuprinde documente selectate de istorici ruşi din arhive ruseşti. În această carte regretatul istoric Florin Constantiniu a identificat în Protocolul şedinţei din 15 ianuarie 1918 a Consiliului Comisarilor Poporului o anexă, intitulată „Către Consiliul Comisarilor Poporului. Raportul Comisiei pentru lichidarea contrarevoluţiei române”. În care anexă se spune aşa, printre altele:

Să se aloce Colegiului Superior – pentru necesităţile enumerate mai sus, din fondurile Consiliului Comisarilor Poporului – cinci milioane de ruble.

Acelaşi document poartă rezoluţia personală a lui Lenin:

Să se ia cele cinci milioane din banii româneşti confiscaţi la Moscova. Preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului, V. Ulianov (Lenin)

La pagina 218 a volumului de documente amintit mai sus apare o altă anexă:

Către Departamentul Trezoreriei de Stat, lui Dimitrie Petrovici Bogolepov. Stimate tovarăşe, Consiliul Comisarilor Poporului a hotărât, în şedinţa sa din 15 ianuarie, să aloce cinci milioane de ruble din fondurile Trezoreriei de Stat pentru Colegiul Superior Român în problemele româneşti şi basarabene. Comunicându-vă această hotărâre a Consiliului, vă rugăm să luaţi măsuri urgente pentru realizarea, cât mai rapidă, a acestei alocări, ţinând seama [de faptul] că un milion este de dorit să fie dat în bancnote româneşti.

Vorba lui Viktor Iscenko: nu există dovezi directe că bolşevicii au cheltuit banii României! Doar dovezi colaterale! Aproape că mă umflă râsul: îmi amintesc de seninătatea cu care Putin le spunea ziariştilor că prin Crimeea umblă nişte ciudaţi înarmaţi cu arme ruseşti şi îmbrăcaţi cu uniforme ruseşti, dar nu sunt soldaţi ruşi, uniforme precum acelea se găsesc la orice magazin.

Joi seară de la orele 21:10 la TVR 1 urmează a doua parte a documentarului despre istoria aurului românesc furat de bolşevici.

Ce vrea Rusia de la România şi ce aş vrea eu de la Rusia

Am aflat care este poziţia Rusiei faţă de România (nu pot să vă spun cine şi cum, Chatham House rule). Pe scurt, ar fi bine să nu fie rău. Se pare că noua teză a Moscovei în relaţia cu România este „să lăsăm istoria de o parte, să fim pragmatici şi să ne ocupăm de prezent şii viitor”. Frumos şi generos, nimic de zis.

La Moscova nu este încă foarte clar de ce cu restul statelor din fostul bloc socialist s-a reuşit „resetarea” relaţiilor, dar cu România încă nu. (Vedeţi aici unele detalii despre cine îi finanţează distracţia lui Viktor Orban de la Budapesta). Cehia, Serbia, Ungaria, Bulgaria şi chiar Polonia s-au re-împrietenit cu Rusia (dacă vor fi fost certaţi vreodată). Aşa că Moscova transmite semnale că doreşte o „resetare” a relaţiilor cu România.

Din punct de vedere economic ruşii nu sunt supăraţi pe noi: în 2012 au exportat în România de 3 miliarde dolari, România a avut exporturi în Rusia în valoare de 1,3 miliarde dolari. Chiar nu au de ce să se plângă la o aşa balanţă comercială. Dar ruşii ar dori să îşi extindă investiţiile în România (au ei destule investiţii, dar parcă ar mai vrea) şi pentru asta ar avea nevoie de nişte garanţii politice. Da, şi ar mai vrea o intensificare a relaţiilor culturale. Pe de altă parte, ruşii sunt conştienţi că „resetarea” asta are nevoie de sprijinul societăţii româneşti. Şi aici ajugem la expresia „există stereotipuri exagerate printre români cu privire la Rusia” – şi tot la istorie ne întoarcem…

Ruşii ne reproşează că tratăm istoria emoţional în loc să o tratăm raţional şi logic. Haideţi să facem chestia asta, să ne uităm raţional şi logic la istorie: 1812 – Rusia anexează Basarabia; 1878 – Rusia anexează Basarabia de sud; 1918 – Rusia confiscă tezaurul României (93,4 tone aur); 1924 – Rusia inventează poporul moldovenesc şi limba moldovenească pentru a re-anexa Basarabia; 1940 – Rusia anexează Basarabia şi Bucovina de Nord; 1944 – din nou este pierdută Basarabia, începe impunerea regimului comunist în România; 1992 – războiul din Transnistria şi ameţeala rezultată cu Republica Moldova, continuarea poveştii cu poporul moldovenesc şi limba moldovenească. (Şi România a avut păcatele ei în relaţia asta, mai ales continuarea ofensivei dincolo de Nistru în al Doilea Război Mondial).

După ce te uiţi la ultimii 200 de ani de istorie comună cu ruşii, raţional şi logic te întrebi: de ce ai vrea să mai ai de-a face cu ei?!?! Chiar nu îi înţeleg pe ruşi cu „resetarea” asta. Există un tratat bilateral româno-rus, România nu are nici un fel de intenţii agresive faţă de Rusia, suntem parteneri în diverse organizaţii şi structuri internaţionale, le plătim gazele naturale cu foarte mulţi bani, avem balanţa comercială dezechilibrată în favoarea lor. Lasă-ne frate-n sărăcia noastră, ne descurcăm noi şi fără resetare.

Chiar vor ruşii ca românii să-i iubească? Nimic mai simplu! Pentru început nu trebuie să facă altceva decât să încarce un tren cu 93,4 tone de aur pe care să-l expedieze în România.

Tezaurul României de la Moscova – unde ne aflăm şi ce se mai poate face

Dezbaterea de la Strasbourg de săptămâna asta care a cuprins şi subiectul aurului românesc furat de sovietici a stârnit puţină emoţie în mass-media, însă multe din cele spuse sunt fie incomplete, fie de-a dreptul greşite. Aşa că vă ofer un rezumat al situaţiei.

Ce s-a întâmplat la Strasbourg

Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (APCE) a adoptat un raport privitor la situaţia democraţiei din Federaţia Rusă alcătuit de românul Gyorgy Frunda şi elveţianul Andreas Gross. La acest raport un grup de deputaţi din România şi Republica Moldova au depus câteva amendamente care se refereau la chestiunea Tezaurului României de la Moscova. Amendamentul care se referea explicit la cele 93,4 tone de aur furate de sovietici a fost respins: elveţianul Andreas Gross a motivat că aurul a fost confiscat în schimbul ocupaţiei Basarabiei (o frumoasă teză sovietică preluată la APCE!). Au fost acceptate două amendamente care ne trimit la negocieri directe cu Federaţia Rusă. Tot e mai bine decât nimic: ruşii refuză să discute subiectul celor 93,4 tone de aur furate de sovietici, iar rezoluţia APCE care îndeamnă la negocieri reprezintă un instrument care poate fi folosit. Titlurile de genul „Tezaurul rămâne la Moscova” sunt lipsite de sens: negocierile continuă!

(Puteţi citi aici textul final al Rezoluţiei APCE privind situaţia din Rusia, aici puteţi citi cum s-au desfăşurat dezbaterile pe fiecare amendament şi ce a zis elveţianul despre Tezaurul României şi Basarabia).

Despre ce tezaur vorbim şi unde a dispărut aurul

Istoria Tezaurului de la Moscova este destul de clară: după România a dezarmat trupele ruse bolşevizate şi a stârpit bolşevicii din Basarabia, Lenin a dat ordin să fie confiscate bunurile date în păstrarea Moscovei cu promisiunea că vor fi înapoiate poporului român după ce va fi eliberat de sub „jugul burghezo-moşieresc”. În 1935, în condiţiile unei încălziri a relaţiilor României cu Uniunea Sovietică a fost returnată o parte din tezaur. Înapoierea s-a făcut pe bază de proces verbal: au fost verificate listele de inventar păstrate la Bucureşti cu cele păstrate la Moscova şi cu conţinutul casetelor. În principiu nu lipsea nimic, însă nu au fost înapoiate lingourile şi monezile de aur. În 1956 a fost înapoiată o altă tranşă de obiecte din Tezaurul de la Moscova: documente vechi, arhivă, obiecte de artă – aur nu.

În 1965 Ceauşescu a discutat cu Brejnev despre subiectul celor 93,4 tone de aur care mai trebuiau date înapoi. Sovieticii au sărit ca arşi, iar Brejnev a spus ceva de genul că arhivele lor nu reflectă soarta aurului românesc care a fost trimis pentru siguranţă în Siberia, doar că acolo a fost furat de alb-gardişti.

Brejnev a minţit, iar regretatul istoric Florin Constantiniu a dezvăluit anul trecut ce s-a întâmplat cu aurul românesc de la Moscova: Lenin personal a dat ordin să fie folosit pentru „zdrobirea contra-revoluţiei române”. Întreaga poveste a acestor documente aici. Doar că faptul că Lenin a cheltuit aurul românesc împotriva României nu şterge datoria! Rusia încă ne datorează cele 93,4 tone de aur.

Negocierile de după 1992

După dizolvarea Uniunii Sovietice, România a căutat căi de rezolvare a problemei aurului prin intermediul organismelor internaţionale. Când Federaţia Rusă a încercat să devină membră a Consiliului Europei, România a pus problema Tezaurului: Opinia APCE 193 din 1996 cere într-adevăr ca Rusia să dea înapoi cele confiscate (paragrafele 10.12-10.14) însă în baza unor negocieri cu statele solicitante. Amendamentele de săptămâna aceasta au fost posibile datorită paragrafelor amintite mai sus.

Ce a făcut Rusia? A intrat în negocieri cu statele reclamante (nu ştiu ce au cerut alte state, cum au negociat şi ce au primit) iar în cazul României a aplicat o şmecherie: în 2003 la semnarea Tratatului de cooperare România-Rusia Moscova a refuzat să includă în tratat problema Tezaurului. Aceasta a fost delegată unei comisii de istorici care s-a întâlnit prima dată în octombrie 2004, s-a mai reunit de atunci de două ori, după care s-a făcut linişte. Rusia a lovit două ţinte cu acelaşi glonţ: s-a conformat cererii APCE de a discuta bilateral cu statele reclamante şi nu a recunoscut oficial că are ceva de dat înapoi (comisia de istorici se referă la istorie, nu la relaţii actuale!).

Reacţiile de la Moscova

Punerea pe tapet a chestiunii aurului furat de sovietici i-a scos din sărite pe ruşi. Mesajul oficial de la Moscova a fost unul sub formă de avertisment: nu răscoliţi trecutul! (aici) S-au găsit şi istorici ruşi care să spună că de fapt România nu a plătit despăgubiri după cel de-al Doilea Război Mondial, că aurul a fost reţinut drept despăgubire pentru ocuparea şi exploatarea Basarabiei (tot pentru acelaşi motiv a fost ocupată şi Bucovina de nord cu Cernăuţiul în 1940!) – una peste alta România datorează mai mult Rusiei. Presa rusă susţine intens teza asta: KM.ru, Vocea Rusiei, Regnum.

Rămâne de văzut cum poate fi folosită noua rezoluţie de la APCE, dacă Rusia va accepta reluarea negocierilor despre aurul românesc şi sub ce formă (dacă va fi reactivată comisia istoricilor atunci chestiunea ţine de istorie).

P.S. Dacă vedeţi pe undeva poveşti cu nişte băieţi care ştiau ei cum să aducă aurul de la Moscova să ştiţi că este vorba de o manipulare ordinară.