Arhiva etichetelor: ţiganii

Cum nu îşi violau boierii ţigăncile roabe

Mănăstirea Cozia în 1860

Mănăstirea Cozia, mare proprietară de robi ţigani în evul mediu.

Actualii activişti romi încearcă să compare robia medievală a ţiganilor din România cu sclavia negrilor din Statele Unite. Din punctul de vedere al activismului îi înţeleg până la un punct, primesc şi ei nişte fonduri şi know-how; nu sunt de acord cu ignoranţa şi cu deformarea adevărului istoric.

Una din temele cu impact emoţional este povestea cu ţigăncile roabe aflate la dispoziţia capriciilor sexuale ale boierului proprietar (temă introdusă în circuitul public românesc încă de pe vremea paşoptiştilor, nu vă mai spun despre filmele americane despre sclavie în care conţin obligatoriu clişeul exploatării sexuale a sclavelor). Andrei Oişteanu a publicat în revista 22 două articole în care abordează chestiunea exploatării sexuale a ţigăncilor sclave prin insinuări aduse dibaci din condei (vorbeşte de un ius primae noctis în evul mediu românesc!) bazându-se pe surse literare şi din polemicile pro-aboliţioniste ale secolului al XIX-lea (aici şi aici). Nici urmă de referinţă în scrierile lui Andrei Oişteanu la normele legale ale vremii referitoare la robi şi statutul lor.

Legea-i lege

Am întâlnit absolvenţi de istorie de dată recentă care sunt ferm convinşi că în evul mediu românesc nu existau legi, era o societate care trăia aşa, oarecum. Nu ştiu ce se predă în facultăţile de drept referitor la istoria dreptului românesc, dar înclin să cred că nu intră foarte mult în detalii despre corpusurile de legi păstrate şi nici nu am auzit de foarte multe cercetări recente în domeniu. Vă voi plictisi puţin cu fascinanta istorie a dreptului românesc.

Dreptul medieval românesc a fost clădit pe dreptul bizantin ajuns la nord de Dunăre prin filiera slavă sârbo-bulgară. Cel mai răspândit corp de legi bizantin printre români a fost Nomocanonul alcătuit de Matei Vlastares în anul 1335 la Salonic. (Precizări: 1. mulţi consideră în mod greşit corpusurile legislative bizantine drept exclusiv bisericeşti; ele acoperă probleme de drept penal ca furtul, omuciderea, înşelăciunea etc. sau drept civil căsătoria, moştenirea; 2. există destule dovezi care atestă că prevederile din aceste canoane erau folosite în judecăţile civile ale domnitorilor români, pedepsele aplicate erau seculare şi nu bisericeşti precum în canoane; 3. Nomocanonul lui Vlastares este o colecţie de probleme juridice aranjate alfabetic, pentru fiecare problemă sunt invocate toate prevederile legale bizantine de până în acel moment, iar la sfârşit este formulată o concluzie).

Nomocanonul grecesc al lui Vlastares a fost tradus în slavonă la porunca regelui sârb Ştefan Duşan în anul 1347 – însă incomplet şi a fost amestecat cu prevederi legale date de monarhul sârb. Cea mai veche copie românească atestată a acestui corpus de legi datează din anul 1452 şi a fost făcută la Târgovişte de grămăticul Dragomir pentru voievodul Vladislav (În 1954 se ştia că originalul se afla într-o colecţie particulară rusă! În plus este vorba de o copie integrală a operei lui Vlastares, nu fragmentară precum cea din Serbia, ceea ce înseamnă că traducerea din greacă nu a fost împrumutată de acolo).

Din anul 1474 s-a păstrat o altă copie integrală a traducerii slave a Nomocanonului, făcută din porunca lui Ştefan cel Mare de călugărul Ghervasie la Mănăstirea Neamţ. Şi aici ajungem la unul din punctele care ne interesează: acest corpus conţine un capitol intitulat „Despre slobozirea robilor şi felul cum se orânduieşte”. Mai pe înţelesul lui Alexandru Gheorghe de la ActiveWatch: robii ţigani puteau fi eliberaţi, nu era chiar aşa cum crede el, că ţiganii robi din principatele române o duceau mai rău decât sclavii (sic!).

Mai mult: ni s-a păstrat o copie identică a variantei slavone alcătuite de Ghervasie, realizată în anul 1636 din porunca doamnei Elena, soţia lui Matei Basarab, pentru mănăstirea Bistriţa din Râmnicu Vâlcea. Ceea ce înseamnă că eliberarea robilor ţigani era prevăzută juridic şi în Ţara Românească.

Şi din nou la exploatarea sexuală

Povestea corpusurilor legislative medievale româneşti este extrem de încurcată. De exemplu în 1921 au fost descoperite la biserica din Ieud 12 file cu o traducere în română a unor paragrafe din Nomocanonul lui Vlastares. Nu este un manuscris, filele au fost tipărite, iar după analiza hârtiei şi a literelor s-a ajuns la concluzia că au fost tipărite de diaconul Coresi la Braşov, undeva între anii 1570-1580. Tot din Ardeal ni s-a păstrat aşa numitul „Codex Neagoianus”, un manuscris alcătuit în jurul anului 1620 de popa Ioan din satul Sânpetru de lângă Braşov, în care sunt redate fragmente traduse în română din acelaşi Nomocanon. În paralel ni s-au mai păstrat din Moldova două manuscrise cu acelaşi conţinut (traduceri în română din slavonă ale operei lui Vlastares), una datată după caracteristicile lingvistice după 1550, a doua având o notă în care se spune că a fost realizată de retorul Lucaci în anul 1581.

Toate cele patru pravile amintite până aici (2 din Transilvania, 2 din Moldova) conţin multe asemănări până la a fi identice în anumite pasaje şi câteva deosebiri – ceea ce l-a făcut pe Petre P. Panaitescu să ajungă la concluzia că se bazează pe o sursă comună, anume o traducere anterioară anului 1550 a Nomocanonului lui Vlastares din limba slavonă în limba română, traducere folosită pe versanţii de vest şi de est ai Carpaţilor. (În vremea lui Matei Basarab este atestată această traducere şi la sud de Carpaţi, venind din Moldova).

Pentru subiectul articolului de faţă cel mai interesant este „Codex Neagoianus” care prevede pedepsirea „celui ce va face fecior cu roaba lui”. Adică sunt interzise relaţiile sexuale ale stăpânului cu ţigăncile roabe (doar ţiganii erau robi în ţările române). Prevederea este extrem de interesantă: ea apare într-un manuscris din Transilvania, unde ţiganii nu erau robi, ci iobagi. Ceea ce mă face să mă întreb ce prevedeau pravilele traduse în româneşte din Moldova referitor la această chestiune (care lipseşte din varianta lui Coresi, variantă incompletă). Din păcate nu am avut acces la textele originale ale pravilelor de care v-am vorbit, m-am bazat pe surse secundare (le găsiţi în bibliografia de la sfârşit).

Ce-i de făcut?

Ar fi nevoie de o cercetare serioasă a problemei robiei din punct de vedere legislativ în ţările române. Trebuie început cu originalul Nomocanonului lui Vlastares, verificate prevederile despre robie. Apoi verificată aceeaşi problemă în traducerile slavone din Serbia şi Bulgaria. După care trebuie văzut ce prevederi pentru robie există în varianta slavonă de la Târgovişte din 1452, în cea de la Neamţ din 1474 (şi continuat cu celelalte copii din anii ulteriori, care sunt din ce în ce mai numeroase). Şi tot aşa, trebuie luate toate corpusurile legislative româneşti până în secolul al XIX-lea, la momentul eliberării ţiganilor din robie. Abia aşa vom avea o imagine limpede a evoluţiei legislaţiei româneşti cu privire la robie şi la inovaţiile apărute în decursul timpului – pentru că din 1452 până în 1856, vreme de 400 de ani legile s-au tot modificat.

Ca să rezumăm: legea medievală interzicea relaţiile sexuale între stăpâni şi ţigăncile roabe.

Bibliografie:

Şt. Gr. Berechet, Istoria vechiului drept românesc. Izvoarele, Iaşi, 1933

Valentin Al. Georgescu, Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, 1980

Petre P. Panaitescu (sub pseudonimul Al. Grecu), Începuturile dreptului scris în limba română, în Studii. Revistă de istorie şi filozofie, nr. 4/1954