Arhiva etichetelor: Tudor Arghezi

Ioan T. Morar, urmaşul lui Zaharia Stancu. Soarta grea a scriitorului român

Ioan T. Morar a scris volumul al doilea al romanului „Şatra” început de Zaharia Stancu în perioada comunistă. Se pare că sub titlul „Negru şi Roşu” se ascunde o pastişă după „Pădurea spânzuraţilor”, împănată cu scene sexuale scrise cu umor dintr-ăla bun, de la Divertis (o recenzie scrisă de cineva care a citit cartea găsiţi aici). Cartea lui Ioan T. Morar nu e doar atât, e scrisă corect din punct de vedere politic, aidoma cu opera pe care o continuă a lui Zaharia Stancu, primind aici binecuvântarea lui Vladimir Tismăneanu.

Fără să vreau, îmi amintesc de soarta grea a scriitorilor români care au trecut pe sub nenumărate dictaturi şi au ieşit mai puri şi mai corecţi din punct de vedere politic de sub fiecare dintre ele. În mod paradoxal au reuşit să încaseze stipendii dictatoriale şi apoi să condamne dictatura care i-a stipendiat în mod oribil. Bine, unii au trecut puţin prin puşcării sau lagăre, dar nume precum Tudor Arghezi sau Zaharia Stancu au ştiut să-şi negocieze cursul carierelor în mod amirabil. (O minoritate de scriitori care chiar credeau în ce aşterneau pe hârtie au murit prin puşcării sau au fost trecuţi sub tăcere, însă nu la ei mă refer aici). Tudor Arghezi este încă un mister: germanofil stipendiat de nemţi în Primul Război Mondial, a făcut puţină puşcărie după care a început să încaseze bani serioşi de la mogulul Nicolae Malaxa şi de la Fundaţiile Regale. A comis un articol cu „şopârle” antigermane în al Doilea Război Mondial şi a traversat cu succes în dictatura comunistă, timp în care s-a descurcat foarte bine. Dosarul lui de la serviciile de informaţii care începe în tinereţea scriitorului se găseşte la CNSAS, dar nu a fost încă exploatat la adevărata lui valoare.

Ovidiu Eftimie explică aici cum se valorizau reciproc scriitorii care luptau împotriva comunismului şi trăiau din salarii plătite de comunişti. Nu pot să sper decât că discuţiile dintre scriitorii de după 1989 şi sponsorii lor (Dinu Patriciu, Sorin Ovidiu Vîntu, Dan Voiculescu etc.) au fost arhivate pe undeva şi vor face deliciul istoriilor literare din secolul viitor.

În sfârşit, mi se poate reproşa că am scris mai nimic despre „Negru şi Roşu” fără să citesc cartea. Vreau să mărturisesc că sunt adeptul artei necitirii lansată de Dan Petrescu, un exerciţiu dificil în care trebuie să scrii despre o carte spunând mai nimic despre ea, având în vedere faptul că nici măcar nu ai văzut-o, darămite să o fi citit-o. Arta necitirii prezintă un avantaj cert: autorul cărţii necitite tocmai asta vrea, să îi fie lecturată opera; dar prin necitire intenţia autorului este basculată – scriitorul va citi articolaşul despre cartea lui, în vreme ce criticul improvizat şi neavizat nu va citi cartea autorului. Pe de altă parte pot să pariez că nici Vladimir Tismăneanu nu a citit cartea lui Ioan T. Morar şi totuşi a lăudat-o, astfel că mă simt îndreptăţit să nu spun nimic despre acelaşi volum în aceleaşi condiţii.

Poeţii români sub dictatură. Când a început cultul personalităţii?

Carol al II lea, un rege de operetă îndrăgostit de uniforme

În iunie 1940 se împlineau zece ani de domnie a regelui Carol al II lea. Poeţii României se înghesuiau să îi dedice versuri, aşa că au alcătuit un volum de vreo sută de pagini cu poezii scrise chiar de mâna lor. Multe din numele poeţilor care au scris pentru preamărirea lui Carol al II lea aveau să se regăsească în odele închinate comuniştilor pentru ca mai apoi să intre în manualele de limbă şi literatură. Dacă ar fi să ne păstrăm poeţii doar după considerente morale am rămâne cu foarte puţini. Din păcate, boala versurilor omagiale pentru regimuri dictatoriale nu a început de la – să zicem – Ana Blandiana, este mult mai veche. Aş vedea o antologie de versuri de genul acesta, laudative la adresa dictatorilor (şi nu doar versuri, şi proza a fost destul de productivă) care să acopere 100 de ani de literatură română. Boală lungă, moarte sigură…

Tudor Arghezi

„Ca să-nţeleg mai bine cum de putură trece

Atât de iute anii aceştia, siguri zece,

Am întrebat condeiul şi mi-a răspuns hârtia,

Că timpul se măsoară la Rege cu vecia”

(Cu mai mulţi ani în urmă am avut ocazia să văd nişte dedicaţii ale lui Tudor Arghezi pentru Gheorghe Gheorghiu Dej, la fel de bombastice, însă nu am avut inspiraţia să mi le notez. Aici Tudor Arghezi, marele rebel interbelic, îl ridică pe bietul Carol al II lea la dimensiuni cosmice, sărmanul priapic era destinat eonilor…)

Ion Barbu

„Triumf târziu de lujer de aloe

Şi steag floral climatelor fierbinţi

Al plantei înţeles în rod şi foi e

Iar sensul seminţiilor, în Prinţi”

(Despre versurile lui Ion Barbu nu prea ştiu ce să cred. Având în vedere pasiunea pentru femei a lui Carol al II lea aş înclina să văd aceste versuri ca pe o ironie ascunsă. Sensurile falice ascunse (lujer, steag) şi biologia insistentă din catren sunt legate de rolul lui Carol al II lea ca purtător al „sensului seminţiilor”. Dusă la extrem, interpretarea ar fi că regele Carol al II lea a fost „o pulă de om” cum zice înţelepciunea populară despre cei care nu sunt în stare de altceva decât de perpetuarea speciei)

Otilia Cazimir

„Ne-om irosi în colb de brocuri

Şi toţi, pe rând, ne vor uita

Ci-n luminos adânc de veacuri

Tu vei trăi Măria Ta!”

(Otilia Cazimir cam ar dreptate aici. Despre ea nu mai ştie nimeni nimic, însă Carol al II lea mai apare pe ici pe colo)

Ion Minulescu

„Eşti Domnul celor vecinic înfrăţiţi prin jurământ

Celor înfrăţiţi pe apă

Celor înfrăţiţi pe vânt

Celor înfrăţiţi prin versuri

Prin icoane

Şi prin cânt – celor înviaţi ca Lazăr de domnescul Tău cuvânt”

(Ion Minulescu sare calul rău de tot: îl compară pe Carol al II lea cu Iisus Hristos, gata-gata să scoale morţii din morminte!)

Mihail Sadoveanu

„Bucură Doamne, de puterea Ta pe Regele nostru

Cu biruinţele Tale înveseleşte-l

Doniţa buzelor Tale nu i-o respinge

Strălucire peste el revarsă”

(Destul de greu de împăcat acestă rugă a lui Mihail Sadoveanu din anul 1940 cu ateismul său ulterior, dar şi cu colaborarea dusă la extrem cu regimul comunist).