Arhiva etichetelor: Ucraina

Va fi război?

proiectil

Mai mulţi oameni mi-au pus întrebarea asta şi m-am gândit să răspund mai pe larg pe blog. În primul rând trebuie spus că există o confruntare permanentă între diversele grupări/ organizaţii. Conflictul este regula. De principiu toată lumea încearcă să dezamorseze conflictele prin negociere, prin cedări mai mult sau mai puţin reciproc avantajoase. Când negocierile nu mai dau rezultate se ajunge la decizia recurgerii la violenţă. Pax romana a fost un război permanent – războaie cu fiecare nou popor care se învecina cu graniţele romanilor, războaie civile nenumărate. Pacea romană a fost o impunere cu forţa a unui set de reguli. Pacea nu există decât în capetele visătorilor.

De exemplu Ungaria ar face orice să schimbe regulile referitoare la Transilvania. În vara anului 1989, ungurii încă într-un regim comunist simţeau dincotro bătea vântul şi s-au aliniat rapid la „valorile occidentale” cu ochii pe Transilvania (pe larg aici). Mai nou, premierul Viktor Orban a făcut o voltă şi a renunţat la democraţia occidentală, tot în speranţa că se va produce o schimbare în regiune. Pe scurt: războiul este regula, pacea este excepţia şi din când în când oamenii încep să se ucidă între ei.

Ne va ataca Rusia?

Nu cred asta. Rusia este extrem de ocupată cu războiul din Ucraina în acest moment. Moscova s-a temut întotdeauna de un coridor unit de la Baltica la Marea Neagră. În perioada interbelică a existat un astfel de coridor extrem de slab, construit strâmb şi lipsit de sprijin extern. Chiar şi aşa, Moscova nu a îndrăznit să spargă acest coridor decât după ce a ajuns la un acord cu Germania nazistă şi piesele componente au fost demantelate una după cealaltă. În prezent, coridorul de la Marea Baltică la Marea Neagră este garantat şi susţinut de NATO. Articolele cu armata rusă care cucereşte România în 12 – 24 – 48 de ore sunt elemente de propagandă şi nimic mai mult. (Găsiţi aici o analiză detaliată asupra chestiunii). În acest moment mare parte din resursele militare convenţionale ale Rusiei sunt concentrate în Ucraina. România este încă foarte departe şi nu reprezintă în acest moment o ţintă pentru mijloacele convenţionale. Altfel stă povestea când vine vorba de scutul anti-rachetă de la Deveselu şi capacităţile nucleare ale Rusiei. Însă Moscova ne-a spus de mult că îşi îndreaptă rachetele către noi.

Nu cred totuşi că se va ajunge la un conflict nuclear, în ciuda recentei ameninţări a lui Putin. Statele mari din Uniunea Europeană – mai precis Germania – se străduiesc din răsputeri să nu se implice foarte mult în Ucraina. Nici americanii nu au capacitatea de a acţiona în regiune – cu atât mai puţin dorinţa. Nimeni nu se grăbeşte să spună că există un război între Ucraina şi Rusia. Până şi Băsescu ne-a explicat că nu poate fi vorba de o invazie deoarece sunt puţine trupe ruse implicate. A spus şi omul ce i s-a zis să spună. Occidentalii încă speră să rezolve problema prin negocieri, iar după ce starea de război dintre Rusia şi Ucraina ar fi „conştientizată” la nivel internaţional soluţiile s-ar impune de la sine. Aşa, încă se mai poate discuta.

Novorossia, proiectul Moscovei

Putin a anunţat ideea creării Novorossiei, vechiul teritoriu din secolul al XVIII-lea care acoperea stepele din nordul Mării Negre (am explicat aici ce cred eu că îl mână pe Putin la luptă). Se va întinde această Novorossie până la Odessa sau se va opri la Delta Dunării? Greu de spus. Un lucru e limpede: luptele din Ucraina nu se vor opri până când Novorossia nu va deveni realitate. Va fi poate un stat independent sau va fi o nouă Transnistrie la dimensiuni mult mai mari – dar va fi o nouă ţară foarte fidelă şi apropiată Rusiei. De restul Ucrainei nu mai prea contează ce se va alege, cel mai probabil va fi un stat slab, cutremurat periodic de crize interne majore, cu economia la pământ, iar oamenii se vor întreba nedumeriţi cum de au ajuns în această situaţie după ce porniseră atât de viforos pe drumul către democraţie şi bunăstare.

Slăbiciunea europeană

În toată această poveste Uniunea Europeană a arătat încă o dată că este extrem de slabă când vine vorba de un conflict real. Singurele garanţii au venit de la NATO care a promis crearea unei forţe capabile să protejeze statele membre din estul continentului. Toate basmele despre „soft-power” s-au făcut franjuri în faţa „omuleţilor verzi” desantaţi de Moscova. Dincolo de slăbiciunea la nivel organizatoric, europenii se dovedesc slabi ca oameni. Nu sunt în stare şi nu vor să meargă la război. Speră că problemele vor fi rezolvate fără ca ei să fie deranjaţi foarte tare. Europenii nu mai prea înţeleg războiul şi se poartă precum copii care îşi acoperă ochii şi strigă încântaţi: „Nu mă vezi! Nu mă vezi!”

Pe foarte scurt: războiul a început de mult, trebuie să ne adaptăm la situaţie şi să supravieţuim.

Ce vrea Rusia de la Ucraina?

matrioshka

Trebuie să încercăm măcar să înţelegem de ce sunt ruşii dispuşi să se bată în Ucraina şi cam ce vor să obţină în urma acestui conflict. Ruşii sunt obsedaţi de ceea ce se numeşte glacis strategic, de o zonă tampon care să absoarbă şocul unui eventual atac cât mai departe de graniţe sau de centrele vitale. Şi nu doar ruşii sunt obsedaţi de glacisul strategic, uitaţi-vă în America de Sud unde se aplică doctrina Monroe în formula „cine mişcă, nu mai mişcă; cine mişcă, mişcă-n brişcă”.

De prin 1989 încoace glacisul strategic al ruşilor din Europa s-a topit până a ajuns la graniţa Rusiei propriu-zise. De la graniţa Ucrainei până la Moscova sunt vreo 600 de km şi nu există nici un obstacol natural. Strategii ruşi şi-au făcut calculele şi au ajuns la concluzia că nu pot apăra centrele vitale ale Rusiei fără deţinerea unui control asupra Ucrainei. Şi nu doar chestiunile militare intră în calcul. Angrenajul economic-politic-cultural în vigoare în America şi Europa Occidentală se extinde ameninţător către Rusia. Iar Rusia a preferat dintotdeauna să îşi clădească propriile sisteme, nu degeaba revendică titlul de a Treia Romă.

Să presupunem că Vladimir Putin declară că lasă Ucraina să îşi aleagă singură drumul în lume. A doua zi ar apărea ştirea că un puci militar l-a debarcat pe Putin şi Federaţia Rusă este condusă de o dictatură militară. E clar că Rusia va merge până la capăt pentru a-şi păstra controlul asupra Ucrainei. Dar ce vrea Rusia?

Răspunsul este în Memorandumul de la Mesemberg din 2010, încheiat între Angela Merkel şi Dmitri Medvedev: Rusia vrea o nouă arhitectură de securitate în Europa pe care să o negocieze cu UE (citeşte Germania) în absenţa americanilor. Mai bine zis asta vroia, deoarece între timp condiţiile s-au modificat. Dacă în 2010 Rusia dorea o nouă arhitectură de securitate în Europa obţinută prin negocieri, în 2014 Rusia a pornit la război pentru acelaşi obiectiv. Unde se va opri Rusia?

Într-o primă fază s-ar putea opri după ce va recăpăta controlul asupra Ucrainei. Însă asta ar însemna o victorie clară, iar ruşii când sunt învingători nu prea au obiceiul să îşi oprească ofensiva. Cine urmează după Ucraina se vede pe hartă.

Să înţelegem Rusia (1): Putin se luptă cu sfârşitul istoriei

vladimir-putin

Am citit cartea lui Aleksandr Dughin „A patra teorie politică”, apărută la Chişinău în traducerea lui Iurie Roşca anul acesta, publicată la Moscova în urmă cu 5 ani, în 2009. Pe vremuri, diplomaţii aveau obiceiul să fie la curent cu lumea ideilor din ţările în care erau acreditaţi, nu ştiu care mai este situaţia în ziua de azi. Spun asta pentru că în această carte Aleksandr Dughin defineşte destul de precis traseul urmat de Rusia în ultimii ani şi ar fi constituit un semnal destul de limpede pentru atitudinea Rusiei faţă de ce se petrece în Ucraina.

Mai trebuie să spun că îi sunt recunoscător lui Iurie Roşca pentru traducerea oferită, însă din păcate volumul nu a beneficiat de o corectură profesionistă şi nici de un redactor de carte care să netezească asperităţile unei traduceri dificile, ca orice traducere. Apar tot felul de întreruperi ale cursivităţii lecturii, fie sub forma unor greşeli gramaticale, formulări neinspirate sau concepte traduse greşit. Cartea ar fi meritat mai multă atenţie.

Voi mai reveni la această carte, deocamdată o primă concluzie: conflictul din Ucraina nu îşi va găsi o rezolvare foarte curând. Şi asta din cauza faptului că Rusia lui Putin (aşa cum este prezentată de Aleksandr Dughin) se plasează pe o poziţie ireconciliabilă faţă de Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii. Pur şi simplu nu sunt posibile discuţii, Rusia lui Dughin a intrat într-o luptă pe viaţă şi pe moarte cu Occidentul.

Pe scurt: Aleksandr Dughin susţine că în Statele Unite şi Uniunea Europeană s-a ajuns la „sfârşitul istoriei” (Francis Fukuyama) şi că nu mai există o altă dezvoltare posibilă a omenirii dacă nu se opune nimeni răspândirii modelului occidental. Mai mult, procesele „sfârşitului istoriei” par să fie scăpate de sub control şi Leviathanul puterilor maritime a căpătat o viaţă proprie. (Raţionamentul acesta îmi aminteşte de inevitabilitatea evoluţiei istorice pe calea materialismului dialectic şi condamnarea la dispariţie a capitalismului fără drept de apel; Dughin schimbă termenii şi conceptele, însă linia lui de gândire este identică cu cea a marxiştilor sovietici: putredul Occident este condamnat la dispariţie.)

Aleksandr Dughin ne anunţă şi vestea bună: „sfârşitul istoriei” poate fi înfrânt de Rusia, Behemothul eurasiatic se poate ridica şi poate lupta (mai mult, are datoria să facă asta!). În cazul în care conflictul din Ucraina este perceput de guvernarea Rusiei în această formulă a unei lupte pe viaţă şi pe moarte, o luptă în care Vladimir Putin conduce cruciada împotriva „sfârşitului istoriei” – ei bine, în acest caz lupta pentru pace din Ucraina se va duce până nu va mai rămâne piatră peste piatră.

Dezmembrarea Ucrainei. Moscova legitimează separatiştii

Serghei Lavrov joacă dur

Serghei Lavrov joacă dur

La întâlnirea de la Geneva ministrul rus de externe a cerut ca la următoarele negocieri să participe şi reprezentanţii separatiştilor/ opozanţilor din estul Ucrainei (sursa). Formularea dată de Serghei Lavrov e cumva cu dus şi întors, pare că va condiţiona participarea Rusiei la următoarele discuţii internaţionale de această implicare a separatiştilor.

Guvernul de la Kiev (şi restul sprijinitorilor săi occidentali) au de rezolvat o dilemă. Dacă acceptă condiţia lui Lavrov, separatiştii din estul Ucrainei primesc legitimitate internaţională devenind parte la negocieri. Federalizarea sau secesiunea sunt la un pas distanţă. Dacă nu sunt primiţi separatiştii la negocieri, atunci confruntările vor continua şi va creşte numărul victimelor de la o zi la alta. Guvernul de la Kiev poate acţiona în forţă într-o zonă (Sloviansk), însă violenţele pot izbucni în alte părţi (Odessa). E greu de luptat pe mai multe fronturi.

Scenariul nu este nou, a mai fost aplicat în Transnistria. Doar că în acest caz guvernul de la Chişinău a acceptat legitimarea prin negocieri a separatiştilor şi s-a ajuns la încetarea vărsării de sânge – în schimb conflictul a devenit unul cronic. Să vedem ce variantă va alege actualul guvern de la Kiev.

Guvernul de la Kiev nu va putea înăbuşi rebeliunea din restul Ucrainei

kramatorsk

Operaţiunea „antiteroristă” din estul Ucrainei s-a cam împotmolit şi se pare că actualul Guvern de la Kiev are mari probleme cu loialitatea trupelor. Şase blindate trimise să-i potolească pe rebeli au trecut de partea rebeliunii. Pe româneşte asta se cheamă dezertare. (Associated Press)

Iar fenomenul de azi explică foarte clar ce s-a întâmplat în Crimeea. Sunt puse sub semnul întrebării loialitatea trupelor faţă de Guvernul de la Kiev şi disponibilitatea ofiţerilor să ducă la îndeplinire ordinele venite din partea clasei politice. Soldaţii din blindatele trimise la Kramatorsk au fost întâmpinaţi de manifestanţii anti-guvernamentali cu sloganul „Armata e cu noi!” Şi gata, au trecut de partea manifestanţilor pro-ruşi. Guvernul de la Kiev le-au făcut rebelilor un cadou format din şase blindate.

Lipsa sprijinului popular în regiunile din estul Ucrainei combinată cu loialitatea dubioasă a trupelor va face imposibilă pentru Guvernul de la Kiev potolirea rebeliunii. Se prefigurează pentru Ucraina un scenariu de război civil precum cel din Siria (conform Adevărul).

În paralel Parlamentul separatist din Transnistria ar fi cerut alipirea regiunii la Federaţia Rusă (aici), iar la Odessa a fost proclamată Republica Populară Odessa (aici). Cine vrea să înţeleagă ce se întâmplă şi ce se va întâmpla la est de România trebuie să se familiarizeze cu termenul Novorossia şi cu istoria încâlcită a războiului civil din Ucraina (1917-1921).

P.S. Nu că aş vrea să mă laud, dar la o zi după ce am scris acest articol Vladimir Putin s-a referit la Novorossia în discursul său, detalii aici.

De ce „trebuie să ţinem” cu Ucraina?!?!

Parcă am fi la un meci de fotbal şi trebuie să ţinem cu Ucraina împotriva Rusiei. Nu funcţionează chiar aşa. Într-adevăr, istoria noastră cu ruşii nu a fost cea mai fericită. Într-adevăr, Ucraina este victima unei agresiuni şi este în pericol să dispară de pe hartă în forma actuală. „Ruşii sunt răi” nu mi se pare a fi o axiomă. Cu excepţia orientărilor geopolitice divergente nu văd mari diferenţe între Euromaidanul de la Kiev şi Rusomaidanele din estul Ucrainei. Dar să revenim la meciul Ucraina-Rusia şi suportera România din tribune (Moise Guran ne îndeamnă să „ţinem cu Ucraina” aici, la fel şi însărcinatul cu afaceri al SUA la Bucureşti Duane Butcher aici).

Să recapitulăm puţin dosarul relaţiilor româno-ucrainene:

1. Insula Şerpilor. După mai mulţi ani de negocieri şi un proces internaţional, România a reuşit cu greu să obţină o delimitare a zonelor economice exclusive în Marea Neagră. În timpul negocierilor Ucraina a avansat o linie care depăşea cu mult cea mai hrăpăreaţă cerere a Uniunii Sovietice. Prietenie maximă.

2. Dunărea şi Delta Dunării. Ucraina a făcut tot posibilul să încalece braţul Chilia. Chestiunea e foarte veche: în toamna anului 1940 sovieticii au ocupat trei insule pe acest braţ din Delta Dunării care, iar şenalul navigabil a intrat pe această porţiune sub autoritatea URSS. Problema este încă în dispută cu Ucraina, mai pe tăcute. Ca un gest de prietenie, o navă ucraineană plină cu fier vechi „s-a scufundat” pe braţul Sulina, blocându-l din 1991 până în 2005. În timpul crizei canalului Bîstroe, scafandri ucraineni mutau geamandurile de pe braţul Chilia, iar la un moment dat o navă a grănicerilor ucraineni a deschis focul asupra unei nave cu turişti. Mai sunt multe alte poveşti, de principiu Ucraina a făcut tot posibilul, indiferent de guvernare, pentru a intra cu forţa pe Dunăre.

3. Minoritatea română din Ucraina. Din 1991 încoace scade neîncetat numărul şcolilor cu predare în limba română din Ucraina. La fel scade şi numărul orelor cu predare în limba română din aceste şcoli. Diplomele emise de universităţile din România nu sunt recunoscute în Ucraina, astfel că etnicii români din Bugeac, Bucovina de nord şi Maramureşul istoric care studiază în România nu prea au nici un motiv să se întoarcă acasă. În continuare românii nu există în administraţiile locale din zonele în care sunt majoritari. De vreun an încoace a fost acceptată limba română în administraţia publică printr-o lege susţinută de tiranul Ianukovici, lege abrogată în urma revoluţiei Euromaidanului. Ucraina încurajează spargerea comunităţii româneşti în români şi „moldoveni” în regiunea Odessa. Preoţii care au încercat să slujească în limba română în Bugeac au fost bătuţi, li s-au aruncat grenade în casă, au fost legaţi de o maşină şi târâţi prin praful drumului.MAE avea pe pagina oficială privitoare la călătorii în străinătate un avertisment în care se spunea că nu pot fi introduse cărţi în limba română în Ucraina. Mă opresc aici, că nu mai termin.

4. Diverse. În negocierile privind conflictul transnistrean, până acum cel puţin, Ucraina a ţinut partea Rusiei, mai mult sau mai puţin explicit. În orice caz, nu s-a situat de partea Republicii Moldova. Combinatul de la Krivoirog – înainte de 1989 România a investit o căruţă de bani acolo, după dispariţia URSS nu s-a mai recuperat nimic.

Ce se întâmplă în Ucraina nu e un meci de fotbal, iar România nu este în tribune. România este o ţară cu interese care trebuie protejate după putinţă în relaţiile internaţionale. Chiar nu „trebuie să ţinem” cu Ucraina sau cu Rusia. Mai ales nu trebuie să uităm că problemele enumerate mai sus au existat în timpul tuturor guvernărilor de la Kiev şi foarte probabil că vor exista şi în timpul guvernărilor viitoare.

Un raport al serviciilor româneşti de informaţii despre Ucraina

Harta cu variantele de graniţe ale Ucrainei în 1939

Harta cu variantele de graniţe ale Ucrainei în 1939

Proclamarea „Republicii Populare a Doneţkului” arată că Rusia nu se mulţumeşte cu Crimeea şi că procesul de dezmembrare a Ucrainei va continua. De când au început tulburările din Ucraina am spus că pentru a înţelege ce se întâmplă acolo trebuie să privim la istoria locurilor şi mai ales la războiul civil din timpul revoluţiei bolşevice (aici).

Dar şi evoluţia interbelică a Ucrainei este cât se poate de relevantă pentru evenimentele din ziua de azi. Iar aici vă propun spre lectură un raport despre Ucraina alcătuit de Serviciul Secret de Informaţii de la Bucureşti în ianuarie 1939. Este un fragment dintr-o analiză mai amplă care se referea la intenţiile Germaniei faţă de Europa de Est, iar Ucraina juca un rol extrem de important în ofensiva germană. Aşa că analiştii S.S.I. au făcut o istorie a teritoriilor ucrainene din cele mai vechi timpuri, inclusiv o relatare a războiului civil ucrainean de după Primul Război Mondial. Analiza continuă cu o prezentare a intenţiilor politice ale Poloniei faţă de Ucraina, ca şi cele ale Germaniei în oglindă cu dorinţele naţionaliştilor ucraineni.

Raportul de care vă vorbesc s-a aflat pe biroul regelui Carol al II-lea, dar şi cel al premierului Armand Călinescu. Cel puţin concluziile acestui raport mi se par valabile şi pentru ziua de azi, indiferent dacă numele unor ţări trebuie înlocuite:

În general, faţă de problema ukrainiană, Germania a adoptat un plan amănunţit şi unitar conceput, pentru a cărui realizare sunt prevăzute următoarele etape:

1. Constituirea pe teritoriul Ukrainei Subcarpatice a unor puternice organizaţiuni naţionaliste ukrainiene, prin concentrarea elementelor extremiste din rândurile emigraţiei şi minorităţii ukrainiene de pretutindeni.

2. Provocarea de tulburări şi răscoale printre cei 7 milioane de ukrainieni din Polonia, care să fie îndemnaţi să ceară sprijin din afară pentru obţinerea autonomiei.

3. Somarea guvernului din Varşovia, pe baza principiului autodeterminării popoarelor, să admită creearea unui Stat Ukrainian independent, care să înglobeze teritoriile ukrainiene din Ceho-Slovacia şi Polonia şi

4. Întrebuinţarea aceluiaş sistem pentru deslipirea Ukrainei Sovietice de URSS şi formarea finală a Statului Ukrainei Mari.

Raportul merită citit, fie şi pentru sinteza istoriei Ucrainei.

Raportul Serviciului Secret de Informaţii despre Ucraina, ianuarie 1939

Ruşii ştiu tot ce mişcă în Crimeea. Americanii nu prea

Ucraina-in-flacari

Spre deosebire de americani care au fost luaţi prin surprindere de anexarea rapidă a Crimeei, ruşii cam ştiu tot ce se discută în Ucraina şi din când în când mai fac publică o mică discuţie telefonică înregistrată.

Un citat din Wall Street Journal despre cum americanii şi-au pus sateliţii pe Crimeea dar nu au captat nimic, via România Liberă:

Luna trecută, sateliţii militari americani erau deja orientaţi pentru a spiona trupele ruseşti care fuseseră masate în apropierea Crimeii în vederea invaziei, dar, scrie WSJ, analiştii agenţiilor de informaţii au fost surprinşi de faptul că nu au reuşit să intercepteze nici o conversaţie între liderii ruşi, comandanţii militari şi forţele de pe teren în care să discute planurile de atac. În Crimeea, au conchis analiştii americani, ruşii au reuşit, cumva, să evite toate mijloacele de interceptare ale SUA şi s-au aflat cu un pas înaintea Occidentului.

Aţi reţinut? Ruşii au reuşit, cumva, să evite toate mijloacele de interceptare ale SUA. În schimb ucrainenii vorbesc la telefon spre deliciul ruşilor. De exemplu Iulia Timoşenko spune la telefon că îşi va folosi toată influenţa internaţională pentru a-i pedepsi pe ruşi – iar ruşii înregistrează convorbirea şi o fac publică (aici). Rămâne de văzut dacă va reuşi Iulia Timoşenko, nu prea se face să spui aşa ceva la telefon. Apoi tot Iulia Timoşenko spune că i-ar omorî pe cei 8 milioane de ruşi rămaşi în Ucraina. Nu aşa se câştigă simpatia oamenilor.

Între timp în Ucraina încep nişte reglări de conturi ciudate. Unul din liderii „Sectorului de dreapta” care a dus greul în luptele de pe Euromaidan, Aleksandr Muziciko, a fost răpit şi asasinat. Detalii aici.

Crimeea nu-i va fi de ajuns lui Putin

Putin-imperial

Când URSS a pierdut Războiul Rece, ofiţerii KGB şi GRU şi-au încuiat birourile, au lăsat armele la rastel şi s-au dus să-şi cheltuie pensia? Greu de crezut. Mai degrabă au strâns rândurile, au făcut un plan de acţiune, şi-au ales un lider şi au trecut la treabă.

Dintotdeauna au existat trei Rusii – Rusia Mare, Rusia Mică (Ucraina) şi Rusia Albă (Belarus). Toate au fost formate de ramurile dinastiei nordice a Rurikizilor care şi-au întins stăpânirea asupra triburilor slave de răsărit. Ţarul de la Moscova nu a fost ţar în adevăratul sens al cuvântului până când nu a stăpânit toate cele trei Rusii, revendicându-şi „moştenirea de drept” a înaintaşilor săi varegi.

Patriarhul Kiril I de la Moscova îşi spune şi acum „Patriarhul Moscovei şi al tuturor Rusiilor”, în vreme ce mai marele ortodocşilor ucraineni îşi spune „Patriarhul Kievului şi al tuturor Rusiilor”. Din punct de vedere simbolic Kievul şi Moscova se află în competiţie pentru conducerea „tuturor Rusiilor”.

În ziua de azi contează mai puţin titlurile din punct de vedere practic – însă Rusia lui Putin nu este completă fără Ucraina, din nici un punct de vedere: economic, militar sau geopolitic. Iar pretenţia Kievului de a fi un cap de pod pentru occidentalizarea „tuturor Rusiilor” a fost considerată o obrăznicie a cărei pedepsire este în plină desfăşurare.

Să terminăm cu ipocrizia. Putin şi-a atins scopul

vladimir-putin-2013

Multă vorbă pentru nimic. Crimeea şi-a declarat independenţa şi nimeni nu mai are ce să facă. Mai urmează un referendum de faţadă cu rezultat cunoscut şi dup-aia gata, s-a terminat. Nenumăratele analize publicate prin presa românească, discuţiile interminabile de la televizor – toate sunt producţii ale unor experţi care sunt fie naivi, fie ipocriţi.

Cine se ia de gât cu Rusia?

Infanteria rusă a ocupat poziţiile cheie din peninsula Crimeea şi există o singură modalitate să fie înlăturată, orice om cu bun simţ ştie asta. Problema este că nimeni nu va îndrăzni să întreprindă o astfel de acţiune. Actualul guvern de la Kiev a spus deja că nu va lua măsuri militare împotriva trupelor care ocupă Crimeea. Şi chiar dacă i-ar cuprinde nebunia să facă aşa ceva s-ar confrunta cu un dezastru care ar face ţăndări ce a mai rămas din Ucraina. Statele Unite nici nu se gândesc la o debarcare. Au trimis o navă să se plimbe prin Marea Neagră şi aici se vor opri. Şi când zic Statele Unite mă gândesc şi la NATO. Uitaţi-vă la Franţa: tocmai ce trimite în Rusia nava militară Mistral.
Sancţiunile împotriva Rusiei? O glumă. Germania nu va susţine niciodată aşa ceva, Marea Britanie a scurs în presă un document în care spune că afacerile sunt afaceri, iar restul europenilor aproape că nu contează. Sigur, toţi vor da voiniceşte din fălci şi vor mesteca la nesfârşit pelteaua dreptului internaţional. Însă soldaţii ruşi din Crimeea nu prea vorbesc limbi străine, aşa că nu vor fi convinşi să plece.

Cine plăteşte facturile Ucrainei?

Actualul guvern de la Kiev ar face bine să se trezească repede din ameţeală dacă mai vrea să aibă o ţară pe care s-o conducă. Au nevoie de 35 de miliarde de dolari – SUA a anunţat că dă 1 miliard, UE se gândeşte dacă dă şi ea unul. La FMI se poate discuta de încă 15 miliarde – însă la pachet cu nişte condiţii. Cine dă restul banilor? Că Putin nu mai aşteaptă, prezintă fiecare factură la termen şi vrea banii jos.
Mecanismul economic ucrainean este foarte simplu. După dizolvarea URSS firmele ucrainene au beneficiat de resurse energetice ieftine din Rusia – ceea ce le-a făcut cât de cât competitive, mai ales că piaţa lor de export a fost şi rămâne tot Rusia. Orice modificare de orientare geopolitică la Kiev tulbură mecanismul economic: resursele energetice şi materiile prime se scumpesc, dispare principala piaţă de desfacere. Şomaj, scumpirea produselor de bază, scăderea nivelului de trai. Cine te mai votează?
Ca să nu mai spun că mesajul ucrainenilor este emis pe o frecvenţă pe care foarte puţină lume o recepţionează în UE: „Am luptat pentru libertate şi democraţie, acum daţi-ne bani!” Sigur, libertate; sigur, democraţie – dar ne pare rău, nu avem bani. Ca să nu mai spun că noii lideri ucraineni au auzit cu siguranţă prin cancelariile prin care se tot învârt „Ce vreţi?!?! Să ne batem cu ruşii?!?!?”

Ucrainenii redescoperă istoria românească a Cetăţii Albe

Când am trecut pe la Cetatea Albă nu am găsit nimic despre istoria locului. Acum publicaţia Dumskaya.net se minunează descoperind că există urme ale lui Ştefan cel Mare în legătură cu Cetatea Albă. Urme care eu unul bănuiesc că au fost ascunse intenţionat.

Reporterul Dumskaya ne povesteşte aici că mai multe pisanii ale cetăţii au fost luate de armata română în retragere, recuperate de sovietici în 1945 şi duse la muzeul de istorie din Herson, unde li s-a pierdut urma. Prin 1972 au fost publicate imagini ale pisaniilor lui Ştefan cel Mare drept monumente de artă armenească (!).

Din articolul Dumskaya mai aflăm şi câte ceva despre conţinutul acestor pisanii din Cetatea Albă (care cu siguranţă au fost transcrise şi traduse şi în română, este nevoie de un drum la bibliotecă). În principiu este vorba de menţionarea unor completări sau reparaţii ale Cetăţii Albe făcute de Ştefan cel Mare, în texte fiind amintiţi şi pârcălabii cetăţii: Stanciul, Gherman, Luca, Duma, toţi boieri moldoveni. Una din aceste pisanii atestă că biserica Sfântul Ioan Botezătorul care încă mai există pe strada Popova din oraşul Cetatea Albă a fost biserica unei mănăstiri ctitorite de pârcălabii Duma şi Gherman.

Ce l-a uimit cel mai mult pe autorul articolului sunt stemele heraldice de pe aceste pisanii. În cazul imaginii de mai jos a recunoscut bourul Moldovei, însă scutul din dreapta l-a încurcat puţin. Este vorba de stema de familie a Muşatinilor, scut despicat cu trei flori de crin suprapuse în dreapta şi fasciat în stânga. Mai pe scurt, stema personală, de nobil a lui Ştefan cel Mare.

inscriptii-Cetatea-Alba

Pisania din imaginea de mai jos este considerată „controversată” şi că ar exista suspiciuni cu privire la autenticitatea ei. Stema de pe pisanie (din care este recunoscut din nou doar bourul Moldovei) rămâne din nou un mister. De fapt este tot stema personală a lui Ştefan cel Mare, fiind redată cu ceea ce în limbaj heraldic se numeşte „cimier cu lambrechini” – peste scut un coif de turnir ornat cu stema statului (bourul) plus panglici înflorate.

inscriptii-Cetatea-Alba-2

Semnificaţia stemei personale a lui Ştefan cel Mare pe aceste pisanii este că reparaţiile menţionate au fost făcute cu banii personali ai voievodului nu din visteria ţării. M-a mai amuzat descrierea făcută de reporterul din Odessa celei de-a doua steme: „imagine heraldică clasică din vestul Europei”. Pentru că Ştefan cel Mare a fost într-adevăr un nobil şi un cavaler european occidental.

Insula Şerpilor şi gazele din Marea Neagră. Motivul agresivităţii ruse

Insula-Serpilor

Dincolo de geopolitică, strategii şi economie, unul din motivele acţiunilor Rusiei în Ucraina ar putea fi rezervele de gaze din subsolul Mării Negre. John Maxfield scrie pe un blog mai puţin cunoscut pe la noi că:

But is it possible that the true explanation is even simpler? Could it be, in fact, that Russia’s decision to invade Ukraine had merely to do with a handful of natural gas discoveries off the coasts of Romania and Ukraine?

I ask this question somewhat rhetorically, because I think the answer may be „yes.” As Bloomberg reported in the middle of last year, the Black Sea remains „almost untouched by the oil industry, with fewer than 100 wells drilled, compared with more than 7,000 in the North Sea.”

Mai este amintit şi faptul că după ce va începe exploatarea gazelor din Marea Neagră s-ar putea ca prin 2018 România să devină independentă din punct de vedere energetic. (Dac-am avea şi nişte guvernanţi capabili să negocieze nişte redevenţe serioase pentru exploatarea resurselor noastre naturale ar fi chiar bine).

Toate astea îmi amintesc de procesul cu Ucraina de la Haga pentru terenurile din jurul Insulei Şerpilor. Unul din argumentele Ucrainei la proces a fost lungimea litoralului său la Marea Neagră. Nu ştiu care sunt uzanţele (cel mai probabil decizia de la Haga ar trebui să rămână valabilă) dar nu mă pot abţine să nu mă întreb ce se va întâmpla în eventualitatea în care Crimeea devine stat independent/ zonă secesionistă nerecunoscută/ parte a Federaţiei Ruse?

P.S. Am aflat de la oameni serioşi că indiferent de modificările din Ucraina delimitarea de la haga din jurul Insulei Şerpilor rămâne valabilă.

Marea Britanie nu va face nimic pentru Ucraina

Union Jack

Marea Britanie va descuraja orice fel de discuţii NATO pentru pregătiri militare referitoare la situaţia din Ucraina şi nu va închide relaţiile economice cu Rusia. Dezvăluirea vine dintr-un document secret al Guvernului britanic publicat de BBC.

Documentul spune că „Marea Britanie nu ar trebui să susţină deocamdată sancţiuni comerciale sau să închidă centrele financiare ale Londrei pentru ruşi” iar miniştrii britanici ar trebui „să descurajeze orice fel de discuţii (de ex. în cadrul NATO) pentru pregătiri militare”. Cel mult britanicii vor susţine planuri UE pentru a asigura Ucrainei surse alternative de aprovizionare cu gaze naturale şi petrol în cazul în care Rusia va închide conductele.

Nici Germania nu va merge dincolo de declaraţii faţă de acţiunile Rusiei în Ucraina – este mult prea dependentă de resursele naturale furnizate cu bunăvoinţa Moscovei. Acest document cam pecetluieşte soarta Ucrainei, Polonia s-a grăbit degeaba să ceară consultări la NATO privind situaţia actuală. Marea Britanie nu are de gând să susţină nici măcar planuri militare. Rămâne de văzut ce poziţie vor adopta SUA la reuniunea NATO.

Se pare că Ucraina a cam rămas singură. Va primi foarte multe declaraţii de susţinere şi cam atât.

Se va mulţumi Putin doar cu Crimeea?

Vladimir Putin

În patru zile soldaţii ruşi au cucerit Crimeea fără să tragă un singur foc de armă. O operaţiune ce va intra în manuale şi care a exploatat principala slăbiciune a Ucrainei: vidul de putere de la Kiev. Ruşii au acţionat rapid, dar cu precauţie. Fiecare pas a fost precedat de tatonări şi urmat de perioade de aşteptare – au vrut să vadă de fiecare dată ce reacţie vor avea autorităţile de la Kiev. Care autorităţi s-au rezumat la declaraţii.

Pe 26 februarie militarii ruşi au instituit un punct de verificare pe şoseaua Sevastopol-Simferopol. Poliţia controlată de Kiev nu a avut ordin să-i alunge. Pe 27 februarie militarii ruşi au ocupat principalele clădiri administrative din Simferopol, parlamentul şi guvenul local. Poliţia şi militarii controlaţi de Kiev nu au primit ordin să-i alunge. Sub protecţia militarilor ruşi şi în contextul unor manifestaţii anti-Kiev a fost instituită rapid o conducere pro-rusă a Republicii Autonome Crimeea. În acelaşi timp a fost preluat controlul aeroporturilor şi porturilor, al punctelor de trecere a frontierei şi a căilor de acces terestru. De joi până duminică, Crimeea a intrat sub control militar şi administrativ rusesc.

Un plan perfect

Peste tot a fost urmat acelaşi plan de acţiune: militari ruşi fără însemne vizibile (în caz de ceva…) însoţiţi de civili au blocat/ ocupat clădiri şi puncte strategice. Forţele aflate sub controlul Kievului nu au avut ordin să îndepărteze militarii ruşi şi civilii care îi însoţeau, nu au existat nici iniţiative locale (posibil efect al demonizării poliţiei ucrainene de către forţele Maidanului). Chiar dacă ar fi existat astfel de ordine de la Kiev este foarte greu de crezut că ar fi fost urmate „întocmai şi la timp”. O operaţiune în forţă împotriva militarilor ruşi ar fi dus cel mai probabil la o baie de sânge. Nimeni din noua structură de putere de la Kiev nu a avut curajul unei decizii de forţă – iar asta înseamnă vid de putere.

Moscova a ştiut să speculeze acest vid de putere, faptul că la Kiev noua guvernare e formată din forţe lipsite de coeziune (peste puţină vreme se vor încăiera între ei şi vor da vina unul pe celălalt pentru dezastrul din Ucraina) plus că în Crimeea există certe simpatii pro-ruse.

Pe de altă parte se înşeală amarnic cine crede că dacă la Kremlin ar fi fost altcineva decât Putin nu ar fi avut loc evenimentele actuale. Crimeea poartă câteva încărcături simbolice ruseşti ce nu pot fi lăsate deoparte (alungarea turcilor, eroicele asedii ale Sevastopolului din 1854 şi 1941), majoritatea populaţiei este de origine rusă, dar mai presus de toate baza navală de la Sevastopol pur şi simplu nu poate fi cedată. Nici un lider de la Kremlin nu ar putea să cedeze Sevastopolul fără să rişte un puci militar imediat (şi aşa, faptul că baza militară era închiriată era perceput drept o umilinţă).

Unde se vor opri ruşii?

Kievul mai controlează în acest moment în Crimeea câteva cazărmi în care militarii jură să moară până la ultimul apărând drapelul ucrainean. Ruşii se folosesc de o altă tactică abilă: au atras de partea lor câţiva foşti comandanţi ucraineni pe care îi folosesc pentru negocieri. Din punct de vedere militar situaţia este un coşmar pentru soldaţii loiali Kievului. Oştenii sunt valoroşi pe câmp, nu în spatele gardurilor unei cazărmi. Iar pe câmp sunt soldaţii ruşi – nu au altceva de făcut decât să le taie resursele celor din cazarmă şi să aştepte până aceştia se vor preda sau vor încerca o ieşire în forţă (puţin probabilă). Crimeea e în mâinile ruşilor şi nu cred că va exista o operaţiune militară de eliberare a ei, nici din partea autorităţilor de la Kiev, nici din partea statelor occidentale.

Care va fi următoarea mutare a lui Putin? Se va mulţumi cu Crimeea? Până una-alta, Moscova are o mulţime de pârghii prin care poate să pună presiune pe noua putere de la Kiev: factura la gaze naturale, datoria publică, schimburile comerciale etc. Sancţiunile comerciale împotriva Rusiei din partea SUA sau UE nu par să-l sperie pe Putin, iar intrarea într-o logică a unui nou Război Rece pare să priască Rusiei. (Aici găsiţi o analiză serioasă despre posibilitatea declanşării unui nou Război Rece).

Nu cred că tendinţele centrifuge faţă de noile autorităţi de la Kiev se vor opri la Crimeea. Deja au apărut tulburări masive (şi asemănătoare cu modelul din Crimeea) în mai multe centre rusofone din estul Ucrainei (Harkov, Dniepropetrovsk, Odessa). Din cele mai vechi timpuri doctrina militară rusă practică schema statelor tampon dincolo de graniţe, văzute ca un spaţiu de securitate. Când Rusia caută graniţă directă cu eventualul adversar înseamnă că vrea război (pactul Ribbentrop-Molotov) iar când i se impune graniţa directă declanşează ea războiul. Crimeea şi baza navală de la Sevastopol (legată ombilical de baza navală de la Tartus, din Siria) au constituit prioritatea zero. Crearea unei zone tampon în estul rusofon al Ucrainei cred că va fi următoarea acţiune a Rusiei. Nu v-am irosit răbdarea vorbind despre drepturile minorităţilor sau drepturile istorice: în acest moment la Kremlin dictează interesele strategice şi militare ale Rusiei, diplomaţii sunt folosiţi pentru „acoperirea” acţiunilor care duc la îndeplinirea acestor interese. Acordul de la Budapesta care garanta integritatea teritorială a Ucrainei a fost încălcat de Rusia şi rămâne încă de văzut ce fel de mijloace are Occidentul la îndemână să convingă Moscova să se retragă.

Este foarte greu de crezut că SUA şi UE vor găsi resursele financiare pentru susţinerea unei Ucraine care se apropie cu paşi repezi de un colaps economic şi politic. Este doar o chestiune de timp până când o parte din forţele Euromaidanului de la Kiev vor începe să se întrebe dacă au murit oameni doar pentru ca Iulia Timoşenko să se poată trata în Germania.

P.S. La o oră după ce am publicat acest articol BBC şi Russia Today au anunţat că sute de protestatari purtând steaguri ruse au ocupat clădirea administraţiei locale din Doneţk. Se pare că şi clădirea administraţiei locale din Odessa a fost asaltată/ ocupată de protestatari pro-ruşi. Putin nu se va mulţumi doar cu Crimeea.