Arhiva etichetelor: Ungaria

Va fi război?

proiectil

Mai mulţi oameni mi-au pus întrebarea asta şi m-am gândit să răspund mai pe larg pe blog. În primul rând trebuie spus că există o confruntare permanentă între diversele grupări/ organizaţii. Conflictul este regula. De principiu toată lumea încearcă să dezamorseze conflictele prin negociere, prin cedări mai mult sau mai puţin reciproc avantajoase. Când negocierile nu mai dau rezultate se ajunge la decizia recurgerii la violenţă. Pax romana a fost un război permanent – războaie cu fiecare nou popor care se învecina cu graniţele romanilor, războaie civile nenumărate. Pacea romană a fost o impunere cu forţa a unui set de reguli. Pacea nu există decât în capetele visătorilor.

De exemplu Ungaria ar face orice să schimbe regulile referitoare la Transilvania. În vara anului 1989, ungurii încă într-un regim comunist simţeau dincotro bătea vântul şi s-au aliniat rapid la „valorile occidentale” cu ochii pe Transilvania (pe larg aici). Mai nou, premierul Viktor Orban a făcut o voltă şi a renunţat la democraţia occidentală, tot în speranţa că se va produce o schimbare în regiune. Pe scurt: războiul este regula, pacea este excepţia şi din când în când oamenii încep să se ucidă între ei.

Ne va ataca Rusia?

Nu cred asta. Rusia este extrem de ocupată cu războiul din Ucraina în acest moment. Moscova s-a temut întotdeauna de un coridor unit de la Baltica la Marea Neagră. În perioada interbelică a existat un astfel de coridor extrem de slab, construit strâmb şi lipsit de sprijin extern. Chiar şi aşa, Moscova nu a îndrăznit să spargă acest coridor decât după ce a ajuns la un acord cu Germania nazistă şi piesele componente au fost demantelate una după cealaltă. În prezent, coridorul de la Marea Baltică la Marea Neagră este garantat şi susţinut de NATO. Articolele cu armata rusă care cucereşte România în 12 – 24 – 48 de ore sunt elemente de propagandă şi nimic mai mult. (Găsiţi aici o analiză detaliată asupra chestiunii). În acest moment mare parte din resursele militare convenţionale ale Rusiei sunt concentrate în Ucraina. România este încă foarte departe şi nu reprezintă în acest moment o ţintă pentru mijloacele convenţionale. Altfel stă povestea când vine vorba de scutul anti-rachetă de la Deveselu şi capacităţile nucleare ale Rusiei. Însă Moscova ne-a spus de mult că îşi îndreaptă rachetele către noi.

Nu cred totuşi că se va ajunge la un conflict nuclear, în ciuda recentei ameninţări a lui Putin. Statele mari din Uniunea Europeană – mai precis Germania – se străduiesc din răsputeri să nu se implice foarte mult în Ucraina. Nici americanii nu au capacitatea de a acţiona în regiune – cu atât mai puţin dorinţa. Nimeni nu se grăbeşte să spună că există un război între Ucraina şi Rusia. Până şi Băsescu ne-a explicat că nu poate fi vorba de o invazie deoarece sunt puţine trupe ruse implicate. A spus şi omul ce i s-a zis să spună. Occidentalii încă speră să rezolve problema prin negocieri, iar după ce starea de război dintre Rusia şi Ucraina ar fi „conştientizată” la nivel internaţional soluţiile s-ar impune de la sine. Aşa, încă se mai poate discuta.

Novorossia, proiectul Moscovei

Putin a anunţat ideea creării Novorossiei, vechiul teritoriu din secolul al XVIII-lea care acoperea stepele din nordul Mării Negre (am explicat aici ce cred eu că îl mână pe Putin la luptă). Se va întinde această Novorossie până la Odessa sau se va opri la Delta Dunării? Greu de spus. Un lucru e limpede: luptele din Ucraina nu se vor opri până când Novorossia nu va deveni realitate. Va fi poate un stat independent sau va fi o nouă Transnistrie la dimensiuni mult mai mari – dar va fi o nouă ţară foarte fidelă şi apropiată Rusiei. De restul Ucrainei nu mai prea contează ce se va alege, cel mai probabil va fi un stat slab, cutremurat periodic de crize interne majore, cu economia la pământ, iar oamenii se vor întreba nedumeriţi cum de au ajuns în această situaţie după ce porniseră atât de viforos pe drumul către democraţie şi bunăstare.

Slăbiciunea europeană

În toată această poveste Uniunea Europeană a arătat încă o dată că este extrem de slabă când vine vorba de un conflict real. Singurele garanţii au venit de la NATO care a promis crearea unei forţe capabile să protejeze statele membre din estul continentului. Toate basmele despre „soft-power” s-au făcut franjuri în faţa „omuleţilor verzi” desantaţi de Moscova. Dincolo de slăbiciunea la nivel organizatoric, europenii se dovedesc slabi ca oameni. Nu sunt în stare şi nu vor să meargă la război. Speră că problemele vor fi rezolvate fără ca ei să fie deranjaţi foarte tare. Europenii nu mai prea înţeleg războiul şi se poartă precum copii care îşi acoperă ochii şi strigă încântaţi: „Nu mă vezi! Nu mă vezi!”

Pe foarte scurt: războiul a început de mult, trebuie să ne adaptăm la situaţie şi să supravieţuim.

Ce fel de autonomie vor maghiarii în România?

steaguri-Ungaria

Se pare că am intrat într-o nouă perioadă de modificare a graniţelor europene şi maghiarii vor şi ei o felie de plăcintă. O mai veche obsesie a lor, Transilvania.

Să începem cu puţină plictiseală istorică. Triburile maghiare venite din stepele Asiei s-au strecurat în centrul Europei unde s-au balansat o vreme între Imperiul Bizantin şi Imperiul German. Până la urmă au avut câştig de cauză influenţa ducelui Bavariei şi confesiunea catolică. Regatul Ungariei a devenit un avanpost al Europei occidentale, la îmbinarea dintre Imperiul Bizantin şi diversele imperii trecătoare ale stepei. Din păcate, regatul Ungariei nu şi-a îndeplinit rolul: invazia tătarilor din 1241 a spulberat acest avanpost. La fel, în secolele XV – XVI, regii Ungariei nu au reuşit să oprească avansul Imperiului Otoman (îmbinarea dintre Imperiul Bizantin şi popoarele stepei, coagulate de Islam). După bătălia de la Mohacs din 1526 până la acordul cu Austria din 1867 Ungaria a încetat să existe ca stat.

Obsesia cu Transilvania

Românii au fost majoritari în Transilvania dintotdeauna. (Prin reducere la absurd putem accepta teoria că românii au venit din Albania în Transilvania după maghiari – pentru ziua de azi povestea asta nu are relevanţă decât în discuţiile de mobilizare.) Istoriografia comunistă a promovat o imagine falsă asupra evului mediu transilvănean, o împărţire convenabilă din punct de vedere ideologic: maghiarii nobili, saşi orăşeni şi românii iobagi. Era mai simplu pentru argumentările privind oprimarea românilor.

În realitate, în Transilvania a existat o nobilime românească zdravănă, atestată în sute de documente. Foarte mulţi dintre căpitanii lui Iancu de Hunedoara erau români. Din păcate nu cunosc să existe un studiu care să urmărească evoluţia nobilimii româneşti din Transilvania şi procesul de asimilare la care a fost supusă. Mecanismul a fost simplu: mai multe decrete regale condiţionau statutul nobiliar de aderenţa la confesiunea catolică; nobilii români au renunţat treptat la ortodoxie, după care s-au topit în nobilimea maghiară. Însă marea masă a ţăranilor români din Transilvania şi-a păstrat ortodoxia, până în secolul al XVIII-lea când la presiunile Habsburgilor catolici a fost formată cu forţa biserica greco-catolică.

Pentru unguri Transilvania are o mare importanţă. Câtă vreme a existat regatul Ungariei, Transilvania a fost un voievodat separat. După ce otomanii au transformat Ungaria în paşalâc, Transilvania a devenit adăpostul nobilimii şi culturii maghiare, în forma unui principat tributar Imperiului Otoman, la fel ca Moldova şi Ţara Românească.

Tot din Transilvania au pornit şi războaiele curuţilor din secolul al XVIII-lea, în realitate mişcări care vizau desprinderea de Imperiul Habsburgic, care trata Ungaria drept teritoriu cucerit de la otomani. Sar peste 1848 şi crearea dualismului asutro-ungar la 1867 – după acest an guvernarea de la Budapesta a declanşat un amplu proces de maghiarizare a naţiunilor cuprinse între graniţele a ceea ce s-a numit Ungaria Mare. (Autonomiile medievale atât de invocate în ziua de azi începuseră să dispară încă din secolul al XVII-lea, fiind lichidate total de austrieci). Politicile de maghiarizare au enervat pe toată lumea, iar Imperiul Austro-Ungar s-a făcut ţăndări după Primul Război Mondial.

Şi aşa a apărut obsesia pentru Transilvania. Din 1918 încoace Budapesta are o singură politică externă care vizează Transilvania. Dacă au impresia că sovieticii sunt puternici şi dispuşi să le dea Transilvania – atunci maghiarii devin sovietici. Dacă au impresia că naziştii sunt puternici – devin pro-nazişti şi cer Transilvania. Doar că există o mare problemă: demografia. Românii sunt majoritari în Transilvania şi este imposibilă alipirea ei la Ungaria în actualele condiţii politice. Aşa că a apărut o nouă tactică.

Autonomie cu orice preţ

Ce înseamnă autonomie, autonom? Vine din limba greacă, s-ar traduce prin „capacitatea de a da propriile legi”. În sens administrativ actual înseamnă capacitatea extinsă de administrare la nivel local, cu un amestec minim de la nivel central. Din punct de vedere legal, în România există destulă autonomie pentru administraţiile locale, dar ca de obicei legile nu prea se aplică.

În cazul maghiarilor din România nu este de ajuns autonomia autorităţilor locale existentă în acest moment. Limba maghiară poate fi folosită liber, există şcoli, nu mai intru în detalii. Consiliul Europei urmăreşte de multă vreme respectarea drepturilor minorităţilor naţionale în România şi nu există probleme în acest domeniu. Sunt absolut legitime solicitările care au ca scop păstrarea identităţii naţionale a maghiarilor din România. Problemele sunt în alte părţi.

În tabloul mai larg multe fire pleacă de la Moscova. Rusia este nemulţumită de aranjamentele din Europa. Stabilitatea graniţelor europene a fost asigurată prin acordul de la Helsinki din 1977 şi de o serie de acorduri internaţionale politice şi militare încheiate după dispariţia Pactului de la Varşovia şi a Uniunii Sovietice – înţelegeri pe care Moscova de azi le consideră drept încălcate. NATO s-a apropiat de graniţele Rusiei, în România a apărut scutul anti-rachetă american. Ultima limită a fost Ucraina – de aici încolo Moscova este dispusă să pornească la război. Iar Moscova a inventat un nou tip de „autonomie”, care nu are ca scop rezolvarea unor probleme – ci câştigarea sau păstrarea controlului politic/ militar asupra unei anumite regiuni (vezi Transnistria, Abhazia, Osetia, Cecenia etc.)

Şi aici intră în tablou Viktor Orban, primul ministru de la Budapesta, care de curând a ţinut un discurs în România, anunţând că el nu mai are încredere în modelul democratic european şi că i se pare mult mai interesant modelul rusesc sau cel chinez. Voalat, Viktor Orban ne-a spus că nici el nu mai consideră valabile înţelegerile din anii ’90 care garantează drepturile minorităţilor naţionale. Vrea altceva, vrea mai mult. Şi ne-a spus şi ce model urmează: Vladimir Putin de la Moscova. Nimic nou în istorie: când au avut impresia că Uniunea Sovietică le va da Transilvania ungurii au devenit sovietici, când li s-a părut că naziştii le sunt favorabili – au devenit nazişti. Acum ungurii de la Budapesta au devenit putinişti şi viziunea lui Viktor Orban pentru autonomia maghiarilor din România este inspirată de Moscova.

Clasa politică românească este extrem de slabă în acest moment. Susţinerea populaţiei este minimă – uitaţi-vă la procentele de participare la vot. Economia este vraişte şi există prea puţine pârghii eficiente la îndemâna politicienilor români – şi cine şi-ar dori să existe aşa ceva? Clasa politică românească a permis existenţa UDMR – o asociaţie neguvernamentală care funcţionează şi acţionează ca un partid. Extrem de abili, politicienii maghiari din România au transformat UDMR în „balamaua” tuturor guvernelor, maghiarii sunt permanent la guvernare la Bucureşti. Norocul nostru este că UDMR nu este întotdeauna de acord cu ideile de la Budapesta – până la urmă este mai profitabil să joci pe degete guvernul întregii Românii decât să te joci de-a autonomia în două judeţe.

De ce se aliază Ungaria cu Rusia

viktor-orban-vladimir-putin

Deoarece nu are nici o altă opţiune pentru a-şi păstra o politică externă proprie. Din punct de vedere militar Ungaria nu poate fi apărată: o câmpie traversată de un fluviu cu o metropolă în mijloc, toate obstacolele naturale din jurul aceste câmpii fiind controlate de statele vecine. Din punct de vedere economic un stat agrar şi furnizor de servicii, precum toate celelalte din jurul său – deşi mult mai bine organizat. Cu o populaţie de 9 milioane de locuitori, fără o politică externă agresivă Ungaria ar cădea în clasa statelor europene de genul Slovaciei şi Sloveniei. Un satelit la periferia imediată a puterii germane. Dacă Ungaria s-ar conforma politicilor externe comune ale Uniunii Europene ar deveni un furnizor de forţă de muncă şi nimic mai mult.

Ungaria are nevoie de conflict, are nevoie să iasă în evidenţă. Slăbiciunile enumerate mai înainte sunt compensate de câteva instrumente puse pe picioare imediat după Tratatul de la Trianon: o propagandă bine articulată şi o reţea globală de lobby şi influenţă mediatică. Principala temă de bătaie: drepturile minorităţilor naţionale din bazinul dunăreano-carpatic. Principala strategie: găsirea unui aliat puternic care să-i promită orice formă de anulare a Tratatului de la Trianon. În anii ’90 au fost marile state europene şi Statele Unite – însă stabilizarea centrului european prin Uniunea Europeană nu i-a satisfăcut Ungariei principala cerere, modificarea condiţiilor Tratatului de la Trianon.

De aproape 100 de ani, Ungaria nu şi-a modificat obiectivele şi mijloacele politicii externe – însă nici nu are cum să găsească soluţii noi. Acest blocaj s-a transformat într-un fel de psihoză generalizată la nivelul societăţii – de aici apare şi solidaritatea populaţiei faţă de Viktor Orban şi extremiştii de la JOBBIK. Pe de o parte Viktor Orban ar trebui inventat dacă nu ar exista – pentru că el este singurul obstacol în calea JOBBIK, fără Viktor Orban extremiştii ar lua cu uşurinţă puterea la Budapesta. În acelaşi timp Viktor Orban a studiat foarte bine tratatele europene şi ştie exact până unde poate întinde coarda fără să o rupă. Cam aşa a apărut alianţa Ungariei cu Rusia. Budapesta şi-a găsit noul protector de la care să ceară revizuirile dorite.

Câteva detalii despre eurodeputatul maghiar care spiona pentru Rusia

Eurodeputatul JOBBIK Bela Kovacs este bănuit că ar fi spionat la Bruxelles pentru Rusia. Ştirea a fost dată de cotidianul Magyar Nemzet, care a primit un pont şi a trimis un set de întrebări către procuratura de la Budapesta. Răspunsul: da, Bela Kovacs este urmărit pentru spionaj şi s-a depus deja o cerere pentru ridicarea imunităţii parlamentare.

Magyar Nemzet mai spune că Bela Kovacs a studiat în anii ’80 la Moscova, la Institutul pentru Relaţii Internaţionale şi că este căsătorit cu o rusoaică pe nume Svetlana Ijtohin, care deţine şi cetăţenia austriacă.

Bela Kovacs se află pe locul al treilea în lista JOBBIK la alegerile europarlamentare din 25 mai – ceea ce i-a făcut pe colegii săi de partid să spună că ar fi vorba de o înscenare care să le afecteze rezultatele la alegeri. Acelaşi Bela Kovacs intenţiona să transforme în partid european o asociaţie denumită “Federaţia Mişcărilor Naţionale Europene”, despre care Magyar Nemzet spune că ar fi controlată de Moscova. Acelaşi ziar mai scrie că Bela Kovacs călătorea la Moscova o dată pe lună.

Chestia asta îi va pune puţin pe gânduri pe europeni în cea ce priveşte relaţia cu Rusia.

(În imagine îl puteţi vedea în stânga pe Bela Kovacs discutând cu vicepremierul rus Aleksandr Jukov, sursa foto).

Când hoţul strigă hoţii, varianta ungurească

Puţin nazism pe ceafa unui fan JOBBIK. <a href="http://www.globalpost.com/dispatch/europe/100528/hungary-jobbik-far-right-party">Sursa</a>

Puţin nazism pe ceafa unui fan JOBBIK. Sursa

Un sas braşovean scria pe la 1613 aşa: „Şi asta mai ales la unguri ai să vezi, atunci când nu au dreptate izbutesc prin zbierăte, tropăieli şi încăpăţânare”. Acelaşi sas continua referitor la obrăznicia manifestată de unii unguri: „Cine moare de ameninţări, aceluia i-au răsunat băşini de măgar”. (găsiţi aici o traducere parţială a jurnalului lui Andreas Hegyes din anul 1613)

Cam aşa aş rezuma poveştile de azi din România cu maghiarii şi ziua de 15 martie. Citesc ştirile şi mă crucesc: membri ai guvernului Ungariei, cel mai naţionalist guvern din Uniunea Europeană, susţinut de un partid fascistoid acuză românii şi guvernul României de naţionalism! Lideri ai partidului extremist JOBBIK îi acuză pe români de naţionalism. Ceva e foarte greşit undeva, ceva nu este în regulă. Sasul Andreas Hegyes ar fi constatat că nimic nu s-a schimbat în comportamentul unor unguri.

Cine are răbdare poate să citească aici o rezoluţie a Consiliului Europei referitor la tratamentul minorităţilor naţionale în Ungaria. Un citat:

[alert style=”red”]Racially-motivated abuse allegedly committed by members of the police force continues to be reported. Discriminatory behaviour on the part of the police seems to be, in general, a problem.[/alert]

Şi problemele astea datează din anul 2011. Distracţiile curente ale JOBBIK în Ungaria nu au apucat să intre în rapoartele Consiliului Europei.

Ceea ce e frumos: oamenii pe care toată lumea îi acuză de rasism, antisemitism, promovarea urii, naţionalism extrem etc. vin în România şi ne vorbesc despre toleranţă, ne acuză că nu ne purtăm frumos. (aici găsiţi raportul CoE pentru România). Dincolo de orice alte probleme pe care le au din plin, majoritatea românilor sunt toleranţi, iar pe unii unguri i-a excitat Crimeea.

Cât de vasali au fost românii faţă de unguri?

Ar fi o prostie să spun că voievozii Ţării Româneşti nu au fost vasalii regilor Ungariei, acesta era sistemul medieval. Regii Angliei au fost vasalii regilor Franţei – dar asta nu i-a împiedicat pe vasali să-şi înfrângă suzeranii ori de câte ori au avut ocazia. Avem şi noi aceeaşi situaţie: vasalul Basarab l-a înfrânt pe suzeranul Carol Robert de Anjou în 1330, fără nici un fel de reţinere.

Sistemul feudal european şi regulile de vasalitate ale epocii ar trebui văzute precum sistemul „dreptului internaţional” de azi: există nişte reguli, dar până la urmă contează tot cine este mai puternic. În orice caz, trebuie să existe nişte reguli, măcar de faţadă.

O veche polemică

În anii ’30 ai secolului trecut, Revista de istorie română a găzduit o polemică între Gheorghe Brătianu şi Andrei Veress referitoare la originea stemei heraldice a Ţării Româneşti. Ambii istorici acceptau ideea de bază: scutul fasciat al voievozilor valahi era identic cu cel al regilor Ungariei, iar relaţia de vasalitate dovedită limpede de numeroase documente indică faptul că într-un moment pe care nu-l cunoaştem, unul din regii Ungariei i-a conferit unui voievod valah vasal dreptul de a se folosi de această stemă nobiliară.

Faptul că scutul despicat şi fasciat reprezenta stema de familie a Basarabilor este dovedit de folosirea sa separată de stema ţării, respectiv acvila cruciată (care apare singură pe sigiliile documentelor oficiale şi separat de scutul personal al voievodului pe monezi).

stema-vladislav-1

Relaţia de vasalitate dintre regii ungariei şi voievozii români a fost extrem de dificilă, voievozii sfindându-şi suveranii ori de câte ori au avut ocazia. Însă sfidarea supremă în epocă mi se pare că a fost răsturnarea stemei heraldice conferite. În vreme ce culorile din stema regelui maghiar erau argint şi roşu, nobilii din familia Basarabilor şi-au conferit un metal superior: aurul, care apare pe nasturii din mormântul de la Curtea de Argeş.

Puţină obrăznicie şi originea ideilor lui Djuvara

Polemica amintită mai sus s-a extins asupra originilor familiei Basarabilor, care – aţi mai auzit asta undeva? – ar fi fost de origine cumană. Andrei Veress îndrăznea să spună că de fapt acvila cruciată valahă ar fi fost de fapt la origine un şoim din stepele Asiei, un fel de Turul maghiar, dar mai mic.

Şi aici este momentul să-mi amintesc de lamentaţiile lui Neagu Djuvara cum că istoricii români s-au ferit să discute despre originea cumană a Basarabilor şi doar el a îndrăznit să spargă gheaţa. Polemica din Revista de istorie română din anul 1931 este doar o părticică a unei discuţii mult mai largi despre originea cumană a Basarabilor. Djuvara fie nu s-a ostenit să consulte Revista de istorie română şi toate celelalte publicaţii în care s-a purtat această discuţie, fie a preferat s-o treacă sub tăcere pentru a se scoate el drept erou al corectitudinii ştiinţifice. O mică notă: originea cumană a Basarabilor era susţinută doar de istorici maghiari, precum Fachidiot-ul Racsony sau Andrei Veress.

Şi acum să vedem ce le spunea polonezilor regele maghiar pe jumătate român Matei Corvin despre vasalitatea lui Ştefan cel Mare:

[alert style=”red”]„Iar dacă vă linguşeşte spunându-vă şi vouă aceleaşi vorbe, face după obiceiul lui, căci tot aşa se poartă cu Tătarii şi cu Turcii, pentru ca, între atâţia stăpâni, viclenia lui să rămâie mai multă vreme fără pedeapsă”[/alert]

Ungaria se transformă în Arhanghelul Gabriel şi fuge de Holocaust

Un deputat britanic a cerut să fie interzis accesul în Marea Britanie pentru Gabor Vona, şeful partidului JOBBIK şi al fostei (actualei?) Gărzi Maghiare. Gabor Vona este deputat în Parlamentul de la Budapesta şi intenţionează să participe duminică şi luni în Londra la unele manifestări de comemorare a Holocaustului – o ironie maximă având în vedere orientarea lui Gabor Vona şi a partidului pe care îl conduce (detalii aici). Există pericolul ca Vona să fie aprig huiduit, dacă va reuşi să ajungă în Marea Britanie (detalii aici). Dar asta este o poveste secundară pe lângă scandalul în plină desfăşurare de la Budapesta.

Anul acesta se suprapun două poveşti în Ungaria: alegerile parlamentare (Gabor Vona a început în forţă anul cu nişte declaraţii că va rezolva el problema ţiganilor) şi împlinirea a 70 de ani de la Holocaustul din Ungaria. Federaţia Comunităţilor Evreieşti de la Budapesta a anunţat deja că nu intenţionează să participe la activităţile de comemorare a Holocaustului organizate de Guvernul lui Viktor Orban. Au fost scoşi din sărit de planurile ridicării unui monument în care Ungaria este simbolizată de Arhanghelul Gabriel atacat (!) de un vultur, reprezentând Germania nazistă (detalii aici). Proiectul acestui monument rezumă noua teorie oficială a Budapestei privind trimiterea evreilor din Ungaria la Auschwitz: ţara s-ar fi aflat sub ocupaţie nazistă, astfel că nu prea există responsabilitate pentru Holocaust (o discuţie extinsă aici).

german-occupation

Rămâne să vedem cum va fi întâmpinat Gabor Vona la Londra şi dacă chiar va fi instalat acest monument în Budapesta.

Replică lui Marius Mioc: Propaganda maghiară şi bomba nucleară a lui Ceauşescu

Marius Mioc îmi pune în cârcă puţin onorabilul titlu de propagandist ceauşist (pe blog şi pe Contributors.ro) – chestie care cere nişte clarificări. L-am supărat pe Marius Mioc cu articolul de aici, unde am comentat recenta carte a lui Larry Watts.

Disputa

În esenţă am spus că în vara anului 1989 Nicolae Ceauşescu a fost supus unui tir de propagandă neagră din partea Budapestei pe trei chestiuni: intenţia de a fabrica o armă atomică, intenţia de a ataca Ungaria şi practicarea unui genocid împotriva minorităţii maghiare. Marius Mioc încearcă să-mi demonteze afirmaţiile şi îşi încheie raţionamentul astfel:

În concluzie, în 1989 nişte surse obscure şi care pe planul politicii internaţionale nu erau luate în seamă de nimeni, aduceau lui Ceauşescu acuzaţii că ar pregăti o bombă atomică, că ar vrea să atace militar Ungaria şi că ar supune minoritatea maghiară la genocid. În ceea ce priveşte bomba atomică, însuşi Ceauşescu fusese cel care stîrnise discuţiile prin declaraţiile lui (şi să notăm performanţa recentă a propagandei ceauşiste: cei care au reprodus cu acurateţe vorbele lui Ceauşescu sînt acuzaţi de propagandă neagră împotriva lui Ceauşescu!). Pe plan internaţional însă conducătorul român a fost corect apreciat: ca un demagog mincinos a cărui vorbe nu merită luate în serios.

Relevanţa acestor fapte pentru întîmplările din 1989 e nulă. E ca şi cînd ar apărea azi un articol în revista “Can Can” şi cineva ar trage concluzii legate de politica unor guverne în temeiul respectivului articol. Comparaţia cu Saddam Hussein – a cărui situaţie era discutată în Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite, făcea obiectul unor rezoluţii ONU, întreaga presă internaţională dezbătea acel subiect – e forţată. Despre “genocidul lui Ceauşescu” s-a vorbit la modul serios abia DUPĂ izbucnirea revoluţiei şi după ce s-a tras în manifestanţi.

“Propagandă neagră” împotriva lui Ceauşescu? Mai degrabă propagandă de reabilitare a lui Ceauşescu.

Precizare: l-am adus în discuţie pe Saddam Hussein pentru a sublinia seriozitatea acuzaţiilor aduse lui Ceauşescu. Să reţinem principalul argument al lui Marius Mioc: acuzaţiile împotriva lui Ceauşescu erau aduse de nişte surse obscure, fără relevanţă pe plan internaţional şi în cel al evenimentelor din 1989.

Cu documentele pe masă

Pentru a prezenta evoluţia acuzaţiilor proferate împotriva lui Ceauşescu în vara anului 1989 mă voi folosi de câteva documente interne ale postului de radio Europa Liberă (unele dintre ele le-am publicat în suplimentul Dosare Ultrasecrete al ziarului ZIUA, numărul 538 din 8 noiembrie 2008). Este vorba de analiza lui Vladimir Socor din 4 mai 1989 „Ceauşescu claims that Romania could make nuclear weapons”, analiza lui Kevin Devlin din 16 iunie 1989 „Hungary’s new defense doctrine: Enemy not the West, but Romania”, rezumatul interviului RFE cu Matyas Szuros din 20 iulie 1989, analiza lui Douglas Clarke din 27 iulie 1989 „The Romanian military threat to Hungary”. (am pus trimiteri către site-ul OSA Archivum, dar pentru orice eventualitate am salvat fişierele, de exemplu prima pagină a analizei lui Douglas Clarke nu poate fi citită pe site-ul OSA Archivum, eu am descărcat raportul integral în 2008, îl puteţi vedea aici).

Pasărea pe limba ei piere

În 1984 Nicolae Ceauşescu a acordat un interviu postului de radio BBC în care a declarat că dezvoltarea industrială şi tehnologică a României a ajuns la nivelul în care „dacă am dori să fabricăm o armă nucleară, am putea să o facem”. Nimeni nu s-a băşicat în urma acestei declaraţii.

În august 1988 Nicolae Ceauşescu s-a întâlnit la Arad cu Karoly Grosz (secretar general al Partidului Socialist al Muncitorilor din Ungaria, principalul partid comunist de la Budapesta). La această întâlnire Ceauşescu le-a spus ungurilor că România „poate fabrica orice, inclusiv dispozitive nucleare”. Informaţia aceasta a fost făcută publică de Matyas Szuros în 1989, când era preşedintele parlamentului de la Budapesta (Szuros a participat la întâlnirea de la Arad din 1988).

Pe 14 aprilie 1989, Ceauşescu a ţinut la Bucureşti un discurs în care a spus aşa:

Putem fabrica orice tip de echipament. (…) Există totuşi un domeniu în care nu dorim să ne implicăm: cel al armelor nucleare. Da, avem această capacitate tehnologică, însă nu dorim s-o urmăm, deoarece ne opunem ferm armelor nucleare, a căror folosire ar însemna distrugerea vieţii de pe planetă”.

De la această declaraţie a început circul.

Cronologia propagandei maghiare

15 noiembrie 1988 – preşedintele Parlamentului Ungariei Matyas Szuros a dezvăluit povestea cu afirmaţia lui Ceauşescu de la Arad din august 1988. Ştirea a fost retransmisă în toată lumea de agenţia de presă Reuters.

8 mai 1989 – în revista germană Der Spiegel a apărut un articol în care se afirmă că România va fabrica rachete cu rază medie de acţiune pe baza unor planuri furnizate de o firmă vest-germană. În articol se spunea clar că rachetele sunt dorite pentru a fi folosite cu arme nucleare (link).

14 iunie 1989 – Imre Pozsgay (membru al Biroului Politic de la Budapesta) a dat un interviu ziarului italian La Stampa în care a spus că Ungaria îşi reconsideră strategia de securitate şi îşi va muta trupele de la graniţa cu Austria la graniţa cu România. În acelaşi ziar, Csaba Tabajdi (pe atunci adjunctul Departamentului de Relaţii Internaţionale al Comitetului Central de la Budapesta, în prezent membru al Parlamentului European) spunea că România pregăteşte arma nucleară şi vrea să cumpere rachete cu rază medie de acţiune; a întărit spusele lui Pozsgay referitoare la mutarea trupelor maghiare pe graniţa cu România.

10 iulie 1989 – Ministrul de Externe al Ungariei Gyula Horn a susţinut o conferinţă de presă la Budapesta în care a subliniat trei chestiuni: oficiali români înalţi au anunţat capacitatea de fabricare a armelor nucleare; România va fabrica în curând rachete cu rază medie; România a ameninţat securitatea teritorială a Ungariei. Ştirea a fost transmisă în limba engleză de MTI (agenţia naţională de presă a Ungariei); în cotidianul The New York Times a apărut pe 11 iulie 1989 articolul „Hungary cites military threat from Romania” semnat de Henry Kamm.

16 iulie 1989 – ziarul italian La Repubblica a publicat un interviu luat de jurnalistul Andrea Tarquini ministrului ungar de Externe Gyula Horn. Tarquini a lansat informaţia că România a comandat din Argentina rachete Condor cu rază medie de acţiune. În cadrul interviului Gyula Horn a spus că o confruntare militară dintre România şi Ungaria este în afara oricărei discuţii, însă deciziile României provoacă tensiuni.

14 iulie 1989 – preşedintele Parlamentului Ungariei Matyas Szuros a acordat un interviu secţiei române a RFE în care a spus că afirmaţia lui Nicolae Ceauşescu despre armele nucleare a sunat „ca un fel de şantaj”. (Szuros era trist şi pentru că românii au ocupat Budapesta de 2 ori).

Surse obscure?

Am enumerat aici în principal declaraţiile oficiale emise de la Budapesta. Acestea bineînţeles că au fost întoarse pe toate părţile de ziare maghiare ca Nepszabadsag, Magyar Hirlap, Magyar Nemzet şi Budapester Rundschau. Dar să vedem care au fost „sursele obscure”: preşedintele Parlamentului Ungariei Matyas Szuros, ministrul de Externe al Ungariei Gyula Horn, Imre Pozsgay (membru al Biroului Politic de la Budapesta), Csaba Tabajdi (adjunctul Departamentului de Relaţii Internaţionale al Comitetului Central de la Budapesta). Publicaţiile de tip „Can-Can” care vehiculau acuzaţiile maghiare din vara anului 1989: agenţia de presă Reuters, revista germană Der Spiegel, ziarele italiene La Stampa şi La Repubblica, cotidianul american The New York Times.

Aceasta este o cronologie minimă a propagandei maghiare împotriva lui Ceauşescu, bazată pe patru rapoarte interne ale RFE. Sunt sigur că o cercetare extinsă asupra presei internaţionale din anul 1989 ar dovedi că mult mai multe publicaţii au relatat despre subiectul armelor nucleare ale lui Nicolae Ceauşescu la pachet cu intenţiile agresive ale României faţă de Ungaria. Sunt sigur că în arhiva MAE de la Bucureşti au fost păstrate rapoartele venite de la ambasadele româneşti cu revista presei. Ce greutate au avut acuzaţiile maghiare în politica principalilor actori internaţionali? Vom putea evalua asta după ce vor fi deschise arhivele diplomatice ale perioadei (deşi s-ar putea să fi fost publicate unele documente, voi mai căuta).

Un lucru este cert pentru mine: în vara anului 1989 a existat o propagandă maghiară îndreptată împotriva României, bazată pe deformarea unor declaraţii ale lui Nicolae Ceauşescu. Asta este tot ceea ce am vrut să spun. Acuzaţiile lui Marius Mioc că aş fi „propagandist ceauşist” sau existenţa unei „propagande de reabilitare a lui Ceauşescu” fac parte dintr-o viziune pe care nu o împărtăşesc asupra scrierii istoriei („monopolul ideilor”, cu sprijin politic dacă se poate, mulţumesc frumos).

P.S. Mai rămâne de discutat propaganda de la Budapesta asupra „genocidului” maghiarilor din România, care nu a fost chiar aşa de obscură pe cât vrea Marius Mioc să ne facă să credem. Nu în ultimul rând mai trebuie analizat monopolul asupra interpretării trecutului şi implicarea politică în acest fenomen. Dar mai avem timp.

 P.P.S. Noua carte a lui Larry Watts „Cei dintâi vor fi cei din urmă. România şi sfârşitul Războiului Rece” discută mai pe larg povestea confruntărilor româno-maghiare din 1989, o puteţi găsi la librăria online Libris.

Bomba atomică a lui Ceauşescu din 1989

Cartea lui Larry Watts „Cei dintâi vor fi cei din urmă. România şi sfârşitul Războiului Rece” nu putea să apară fără să fie condamnată de Vladimir Tismăneanu (aici). E un articol cu multe piruete, ar fi o pierdere de vreme descifrarea lor; mult mai direct este însă Petre Iancu de la Deutsche Welle care zice aşa:

Se tricotează la aceste obiective nu doar în cărţile unor istorici răstălmăcitori ai trecutului, de pildă, prin trivializarea şi relativizarea Holocaustului, precum ale americanului Larry Watts, un entuziast adulator al „geniului” diplomatic al lui Ceauşescu. Watts, care sugerează că oameni ce-au trădat comunismul, precum Pacepa, ar fi în realitate inşi care i-ar fi trădat pe români a devenit, ca istoric, un soi de pontif, de alibi şi martor principal în confecţionarea restauraţionistelor mitologii ceauşiste.

Ca de obicei, când este vorba de distrugerea unei cărţi şi a autorului ei, măciucaşii nu şi-au pierdut timpul cu lectura. Iar noua carte a lui Larry Watts este la fel ca prima: înţesată cu documente în mare parte inedite sau ignorate, documente care îi susţin întreaga argumentaţie. Mai mult, Larry Watts a preferat să se bazeze pe documente din afara României, tocmai pentru a nu fi acuzat de „pactizare” cu Partidul Comunist Român şi temuta Securitate. Precauţie inutilă, istoria comunismului din România trebuie scrisă conform directivelor lui Vladimir Tismăneanu şi nu altfel (o situaţie care îl pune pe pontiful anticomunist pe aceeaşi treaptă cu Roller, dar aceasta este o altă discuţie).

Dar să revenim la „Cei dintâi vor fi cei din urmă. România şi sfârşitul Războiului Rece”: în anul 1989 România devenise ţinta unei operaţiuni de propagandă neagră care urmărea să transmită un set de mesaje cu „încadrare juridică”: Ceauşescu ar deţine bomba atomică, Ceauşescu intenţionează să atace Ungaria, Ceauşescu supune minoritatea maghiară unui genocid. Ceauşescu, un dictator dement şi periculos care călca în picioare toate principiile fundamentale ale ONU. Set identic de acuzaţii cu cele aduse lui Saddam Hussein (Ceauşescu a ratat asocierea cu terorismul internaţional Ossama bin Laden, dar îl are în cârcă pe Carlos Şacalul).

Sursa de unde erau propagate aceste informaţii în 1989: Budapesta. Larry Watts le demontează pe rând în noua sa carte: România nu avea bomba atomică, România nu intenţiona să atace Ungaria. Iar despre genocidul practicat de Ceauşescu împotriva ungurilor din România ne lămurim foarte repede dacă aruncăm o privire la evoluţia demografică.

evolutia-demografica-a-maghiarilor-din-romania

Numărul maghiarilor din România a crescut constant, abia după 1990 începe o scădere abruptă – dar nici vorbă de genocid, este un fenomen general pentru populaţia României (emigrare, scăderea natalităţii).

Mai mult: ceea ce spune Larry Watts spre indignarea unora în 2013 era cunoscut încă din 1989. Departamentul de analiză al postului de radio Europa Liberă a demontat punct cu punct toate acuzaţiile propagate de Budapesta în vara anului 1989: nici vorbă de bombă atomică, nici vorbă de intenţii agresive împotriva Ungariei, nici vorbă de genocidă (puteţi descărca documentul aici, în limba engleză). Doar că adevărul nu interesa pe nimeni în 1989, aşa cum nu interesează în 2013.

Noua carte a lui Larry Watts o puteţi găsi la librăria online Libris.

cei-dintai-vor-fi-cei-din-urma-romania-si-sfarsitul-razboiului-rece_1_produs

Bani de la Budapesta pentru Tokes. Miza unui scandal diplomatic

Portalul Transindex.ro a publicat o investigaţie care spune aşa: instituţii guvernamentale de la Budapesta au finanţat cu vreo 3 milioane de euro reţeaua lui Laszlo Tokes (presă, asociaţii neguvernamentale şi Partidul Popular al Maghiarilor din Transilvania – PPMT) (originalul aici, traducerea editată de Adevărul aici).

La o primă vedere povestea este simplă: durii lui Viktor Orban de la Budapesta s-au certat cu „colaboraţioniştii” UDMR şi au început să pompeze bani în Lazslo Tokes şi organizaţiile lui. UDMR-iştii au răspuns cu o lovitură de presă publicând detaliile acestei finanţări. Un război clasic de imagine pentru resurse. Însă scandalul este mult mai profund.

Informaţiile publicate atestă că Guvernul de la Budapesta şi instituţii de stat maghiare au finanţat activitatea politică a PPMT. Este o diferenţă gigantică între finanţarea unor activităţi culturale destinate păstrării şi promovării identităţii naţionale şi finanţarea activităţii unor partide politice. Aceasta este miza reală a scandalului. Investigaţia jurnalistică ridică o serie de întrebări la care Guvernul de la Budapesta va trebui să răspundă într-o serie de discuţii cu uşile închise. Nimeni de la Bruxelles nu vrea să audă de amestecul Guvernului Ungariei în politica internă a României, mai ales când vine vorba de solicitări de secesiune, mai mult sau mai puţin mascate. Steagurile secuieşti şi bentiţele tricolore sunt poveşti pentru presă. Observaţi cum PPMT-eii lui Laszlo Tokes se grăbesc să dezmintă finanţarea politică (aici) şi cum oficialii de la Budapesta devin din ce în ce mai agresivi (aici). De urmărit ce mesaje va primi Ungaria de la Uniunea Europeană.

Ce mai fac vecinii noştri

Bulgaria se pregăteşte de revoluţie, guvernul Ungariei scapă bisericile de datorii, Serbia negociază viitorul românilor timoceni, ucrainenii încearcă să scape de factura Gazprom care îi bagă în faliment.

Bulgaria

Protestele continuă în Bulgaria: în Sofia s-a constituit un comitet care are viziuni revoluţionare. Au blocat centrul Sofiei, au făcut o tabără de protest permanentă în faţa administraţiei prezidenţiale. Ce vor: convocarea unei fel de adunări constituante, modificarea codului electoral, o lege care să asigure participarea 50% a cetăţenilor în administraţia publică, naţionalizarea producătorilor de energie. Via Novinite.

Ungaria

Guvernul lui Viktor Orban vrea să scape bisericile de datoriile contractate la bănci în valute străine. Raţionamentul: guvernul anterior nu a plătit la timp despăgubirile datorate bisericilor şi acestea au trebuit să se împrumute în valute străine. Nu sunt mulţi bani, 15 milioane euro, dar ştiţi cum se spune, gestul contează. Via Politics.hu.

Ucraina

Preşedintele de la Kiev Viktor Ianukovici s-a dus la Moscova la ţarul Vladimir Putin (via Voice of Russia). După ce ucrainenii au anunţat că vor începe să exploateze gaze de şist în parteneriat cu Shell, ruşii de la Gazprom au prezentat scurt o factură de 5 miliarde euro. Ucraina şi Gazprom au semnat un contract interesant: ucrainenii se obligă să cumpere o anumită cantitate de gaze pe care sunt obligaţi să le plătească chiar dacă nu le consumă. În 2012 au consumat mai puţin, diferenţa e de 5 miliarde euro, ruşii vor banii. Ucraina are nevoie în 2013 de un împrumut de 11 miliarde euro şi trebuie să achite factura la FMI de 7 miliarde euro. I-au rupt ruşii cu factura asta nouă…

Serbia

La sfârşitul săptămânii trecute s-au purtat negocieri româno-sârbe despre drepturile românilor din Valea Timocului. Sârbii au promis în 2012 că vor deschide clase cu predare în limba română, între timp au uitat. Via Timocpress.

Transilvania fără transilvăneni şi Basarabia fără basarabeni

Adevărul publică un articol cu titlu bombastic: Fapte puţin ştiute despre cum s-a făcut Unirea din 1918. Fraza care i-a scăpat lui Ion Brătianu: „Vreau Transilvania, dar fără transilvăneni!“. Materialul „şocant” este o prelucrare a Florinei Pop după un articol de Ovidiu Pecican şi ne este prezentat ca un fel de demitizare a Unirii de la 1 decembrie 1918. Pe scurt: Florina Pop îl citează pe Ovidiu Pecican, care citează un articol publicat sub semnătura lui Panait Istrati în periodicul genevez „La Feuille” pe 24 mai 1919, articol încheiat cu fraza:

Toate discursurile politice pe seama Transilvaniei le putem rezuma la fraza care i-a scăpat altădată „marelui Ion Brătianu”, tatăl celui actual, care a zis:„Vreau Transilvania, dar fără transilvăneni!”.

Şi ni se mai oferă un rezumat al ideilor lui Ovidiu Pecican:

Există o serie de mărturii contemporane cu privire la violenţa şi lipsa de menajamente cu care noua ordine de la Bucureşti şi-a impus, îndată după 1 decembrie 1918, propriile reguli. Le socotea caduce (şubrede, fără putere legală) pe toate cele dinainte fiindcă aparţinuseră ordinii acceptate şi promovate de statalitatea austriacă.

Pecican vorbeşte de existenţa unor scrisori, a unor rapoarte mai mult sau mai puţin oficiale, fărâme memorialistice şi articole ori acte oficiale care arată cum s-a făcut Unirea din 1918 a Transilvaniei, şi cum nu este descrisă în manualele de istorie.

Demitizare! De fapt transilvănenii nu au dorit Unirea cu România, unire care a fost făcută violent. Parcă seamănă cu tezele comuniste de la Chişinău, nu?

Doar că există unele probleme cu articolul prezentat mai sus. Pe Florina Pop o scuz, probabil este o jurnalistă impresionată de misterele din 1919, luptă şi ea pentru demitizarea istoriei românilor. Însă Ovidiu Pecican este doctor în istorie, nu are cum să nu ştie despre conceptul de critică a izvoarelor. Pe scurt: sursele folosite în scrierea istoriei trebuie încadrate în timp, în contextul evenimentelor, trebuie văzute interesele autorilor etc. pentru a avea o imagine cât mai apropiată de adevăr. Ori tocmai în aceasta constă trucul lui Ovidiu Pecican în acest caz: articolul lui Panait Istrati este scos din contextul lui istoric. De dragul istoriei românilor voi face eu treaba asta cu încadrarea.

În primul rând trebuie spus că articolele de presă se numără printre sursele tratate cu maximă precauţie de către istorici. Când sunt folosite totuşi, ele au rolul de a ilustra atitudini şi curente de opinie, nicidecum pentru stabilirea faptelor. Însă şi evoluţia opiniilor şi a percepţiilor din presa contemporană poate fi folositoare. Dar haideţi să vedem ce se petrecea în jurul datei de 24 mai 1919, data publicării articolului lui Panait Istrati în Elveţia.

La Paris era în plină desfăşurare Conferinţa de Pace care retrasa graniţele Europei conform principiului naţiunilor. La Budapesta fusese proclamată pe 21 martie 1919 Republica Sovietică Ungară, o încercare de a menţine sub control fostele teritorii imperiale cu sprijinul noii formate Uniunii Sovietice. Pe 15 aprilie a început prima fază a războiului dintre România şi Republica Sovietică Ungară, desfăşurată în Transilvania. După aproape 2 săptămâni de lupte, pe 2 mai, guvernul comunist de la Budapesta cerea României încheierea păcii – Armata Română ajunsese pe Tisa.

După această înfrângere, Republica Sovietică Ungară s-a îndreptat împotriva Cehoslovaciei, iar bătăliile de aici s-au purtat în luna mai 1919. Ideea era ca sovieticii de la Budapesta să reuşească să facă joncţiunea cu sovieticii de la Moscova – fie prin Cehoslovacia, fie prin România (iar după spargerea Europei Centrale urma ca întreaga Europă să se bucure de binefacerile bolşevismului, conform planului copt la Moscova).

Şi încă un detaliu: titlul articolului lui Panait Istrati este „Despre conferinţa Un popor martir”. Nu am citit acest articol, dar bănuiesc că este vorba de o critică la adresa uneia din multele conferinţe organizate de liderii românilor transilvăneni în Europa occidentală pentru promovarea Unirii de la 1 decembrie 1918. Panait Istrati era în tabăra cealaltă, a social-democraţilor occidentali pe cale de a se bolşeviza. Articolul violent anti-românesc al lui Panaint Istrati a apărut într-o perioadă în care România dădea peste cap planurile sovietice din Europa centrală şi de est şi avea ca ţintă combaterea conferinţelor pro-româneşti. (Am notat aici câteva idei despre evoluţia de frunză în bătaia vântului a lui Panait Istrati).

Cât despre afirmaţia lui Panaint Istrati că Ion Brătianu ar fi spus „Vreau Transilvania, dar fără transilvăneni!” nu îi prea pot acorda mare credit, având în vedere sursa acestui citat. Doar îmi sare în ochi asemănare cu sloganul comunist de la Chişinău „românii vor Basarabia fără basarabeni”.

P.S. Armata Română a cucerit Budapesta pe 4 august 1919, am publicat aici un album foto gratis care ilustrează campania împotriva Ungariei bolşevice şi în care puteţi citi traducerea unui raport al serviciilor secrete britanice despre guvernul comunist maghiar din 1919.

Problemele Ungariei şi o un album fotografic gratis: Armata Română la Budapesta

Ungaria are nişte probleme gigantice. Până şi ei au uitat de când se chinuie să obţină un împrumut de la FMI. UE nu mai vrea să audă de ei. Antisemitismul şi rasismul le-au făcut zdrenţe imaginea internaţională (B’nai B’rith l-a tras de urechi pe Viktor Orban, ceea ce e o performanţă greu de egalat!). Lipsurile economice sunt acoperite cu campanii naţionaliste (vezi aici mai multe articole despre situaţia reală din Ungaria).

Guvernul de la Budapesta are nevoie ca de aer de un scandal diplomatic cu România. În primul rând pentru consolidarea imaginii interne, de luptători pentru drepturile maghiarilor oprimaţi. În al doilea rând au nevoie de o mutare a atenţiei internaţionale de la rasismul intern la tema lor favorită, oprimarea minorităţii maghiare din România. Cam acestea sunt coordonatele scandalului cu steagurile secuieşti, plus voturile maghiarilor cu dublă cetăţenie. Eu zic să scoatem steagurile secuieşti fără multă circotecă publică (dar şi guvernanţii noştri au nevoie de promovarea imaginii de luptători pe plan intern…)

Şi ca să nu ne uităm istoria vă propun un album fotografic cu imagini ale Armatei Române în drum spre şi la Budapesta, pe care îl puteţi descărca gratis de aici.

Puţină intoleranţă maghiară, de început de an

Vestitul jurnalist maghiar Zsolt Bayer i-a tratat de curând pe ţigani drept animale într-un articol din ziarul Magyar Hirlap. „O mare parte dintre ţigani nu este potrivită pentru coexistenţă. Nu este pregătită să trăiască printre fiinţele umane. Aceştia sunt animale şi se comportă ca animalele. Precum o căţea în călduri care se împerechează oriunde cu oricine. Dacă întâmpină rezistenţă atunci ucide. Îşi doreşte tot ce vede. Dacă nu primeşte ce vrea, atunci ia şi ucide. Din aceste căpăţâni de animale nu ies decât sunete nearticulate şi nu înţeleg decât forţa brută. Nu ar mai trebui să existe astfel de animale. Gata. Problema trebuie rezolvată imediat şi în orice mod”. (traducere după limba engleză, din citatul publicat aici).

Articolul a apărut pe 5 ianuarie şi a provocat un scandal imens în Ungaria şi Europa. Zsolt Bayer şi-a motivat limbajul violent printr-un eveniment aparent minor: o bătaie în WC-ul unei cârciumi în seara de Revelion. Doi băieţi (dintre care un ţigan) i-au bătut destul de rău pe alţi doi. Toţi cei implicaţi în scandal sunt membri ai unor cluburi de box şi lupte, iar unul dintre cei bătuţi a fost rănit destul de grav. Acesta nu era un îngeraş: vara trecută a fost anchetat de poliţie pentru că a bătut şi jefuit un bărbat într-un WC al unui club de noapte. Pentru orice om întreg la cap şi care ştie că prin mediile boxerilor se învârt destui interlopi tabloul este destul de limpede. Însă Zsolt Bayer s-a folosit (alături de mare parte din media maghiară) de acest incident („normal” să-i zicem) pentru a descrie o imagine a unei Ungarii terorizate de minoritatea ţigănească, minoritate care trebuie să dispară.

Zsolt Bayer, bun prieten cu Viktor Orban

Zsolt Bayer, bun prieten cu Viktor Orban

Un ziarist dement am putea zice, nimic mai mult. Doar că Zsolt Bayer este mândrul purtător al carnetului de partid FIDESZ cu numărul 5 (şi în partidul nazist aveau importanţă carnetele de partid cu număr mic). În plus, este unul din apropiaţii premierului Viktor Orban – ceea ce este de natură să stârnească îngrijorare: dacă premierul împărtăşeşte viziunile prietenului său? Iar Zsolt Bayer nu este un ziarist oarecare: primeşte ordine directe despre ce şi cum să scrie de la înalţi membri FIDESZ, după cum a mărturisit de curând un ziarist care din întâmplare i-a moştenit numărul de mobil de servici.

Şi nu în ultimul rând câteva cuvinte despre internet ca sursă de informare. Îmi amintesc că prin anul 2003 sau 2004 Zsolt Bayer a fost declarat persona non grata în România (vă imaginaţi ce păreri are omul despre români şi Transilvania). Din păcate Google nu m-a ajutat foarte tare să găsesc vreo referinţă la acest eveniment (e drept că nici nu am săpat foarte tare).

Un exemplu de toleranţă maghiară la Universitatea din Cluj

În anul 1909 la Universitatea din Cluj singura limbă de predare era maghiara. Dar limba română nu era acceptată nici în pauze. Valer Pop (viitor ministru în România Mare) povesteşte în memoriile sale că în toamna acestui an fratele episcopului greco-catolic Iuliu Hossu, Ştefan Hossu a fost apostrofat de un student maghiar pe motiv că citea un ziar românesc pe holul universităţii. Maghiarul i-a smuls ziarul din mână şi i l-a rupt, Ştefan Hossu n-a stat degeaba şi l-a pălmuit. Românii, în minoritate, abia au reuşit să-l scape pe Ştefan Hossu de furia ungurilor prezenţi.

Chestia nu putea rămâne fără urmări, aşa că studenţii români s-au organizat şi a doua zi au umplut amfiteatrul, iar în pauză toţi au scos din buzunare ziare româneşti şi au început să le citească. Maghiarii au încercat să îi scoată cu forţa din universitate, însă pentru că românii erau mult prea mulţi, nu au avut curajul să treacă la măsuri fizice, rezumându-se la strigăte şi înjurături. Conflictul a fost aplanat de rectorul universităţii care a anunţat că orice intoleranţă sau provocare va fi sancţionată cu exmatricularea tuturor vinovaţilor. Dar nici un ungur nu a mai avut curajul să se lege de vreun român că citea ziare româneşti în public.