Arhiva etichetelor: Uniunea Europeană

Nu există extrema dreaptă europeană, doar multă ipocrizie

marinelepen

Toată lumea deplânge victoria extremei drepte europene. O falsă dezbatere, plină de ipocrizie. Nigel Farage din Marea Britanie şi Marine Le Pen din Franţa (alături de restul liderilor asemănători din Olanda, Belgia, Danemarca) nu reprezintă vreo extremă, sunt partide acceptate de partidele convenţionale (şi de întregul sistem mediatic) pentru a exprima ceea ce nimeni altcineva nu are curajul să spună limpede (corectitudinea politică!).

Principalele teme în care excelează aceşti extremişti ai ipocriziei sunt teama de imigraţie şi menţinerea controlului neo-colonial asupra Uniunii Europene. Nigel Farage şi Marine Le Pen ştiu foarte bine că infracţiunile ţiganilor veniţi din estul Europei sunt minore şi marginale. Însă vizibilitatea clanurilor ţigăneşti (alături de lipsa de reacţie a autorităţilor est europene) sunt mai comod de combătut decât adevărata frustrare şi frică: imigranţii islamişti, care refuză orice formă de integrare socială sau culturală, care îşi constituie societăţi paralele impermeabile la cultura franceză sau britanică. Imigranţii cu origini islamice sunt capabili de atentate şi crime politice, de răscoale care incendiază Parisul sau Londra. Însă nici Nigel Farage, nici Marine Le Pen nu au curaj să pornească o cruciadă împotriva adevăratelor probleme din curtea lor. E mai uşor să te iei de ţiganii din România, care nu au nici un fel de reacţie. Theo van Gogh s-a legat de Islam şi a murit înjunghiat în stradă. Curajoşii „extremişti” au priceput repede mesajul şi şi-au repliat discursurile.

Apoi vine chestiunea neo-colonialismului, în forma clasică „egalitate, dar nu pentru căţei”. Ce profituri fac OMV şi Erste Bank în România? Unde se duc aceşti bani? Când vine vorba de pierderi şi reglementări noi, bancherii occidentali rup poarta de la Cotroceni şi se calcă pe pantofi la Palatul Victoria. Situaţia este aceeaşi în toate statele foste comuniste, în sudul mediteranean e tot pe-acolo, dar cu altă evoluţie. Jaques Chirac vorbea de „Europa cu două viteze”, Nicolas Sarkozy s-a trezit vorbind că să terminăm cu mitul egalităţii în Uniunea Europeană. Nici Nigel Farage şi nici Marine Le Pen nu vor să distrugă Uniunea Europeană – vor să menţină controlul absolut al statelor lor asupra construcţiei. Românii, polonezii, bulgarii, grecii şi restul lumii să pună mâna să muncească mai mult şi să-şi ţină gura închisă. Profitul nu se împarte cu negrii de pe plantaţie.

Bine, există şi câteva excepţii. Retarzii de la JOBBIK se îmbracă în uniforme şi se cred nepoţii genetici ai lui Arpad care îl salută pe Horty, Zorile Aurii din Grecia au în realitate acelaşi mesaj cu comuniştii (nu avem de gând să ne plătim datoriile!), iar în rest tot felul de marginali care vor să imite pozele din cărţile de istorie.

Să nu se bucure nimeni de dezastrul din Ucraina

Pe mine unul evenimentele din Ucraina mă sperie şi nu îmi trezesc nici un fel de pofte de câştiguri teritoriale. Să nu-şi imagineze nimeni că dacă Ucraina va crăpa mâine, Bugeacul şi Bucovina de nord vor cădea între frontierele României. Dacă în Ucraina se va produce un scenariu precum cel din Siria, România (şi mai ales Republica Moldova!) vor avea probleme gigantice. Vor exista rezoluţii ONU, va exista o reacţie NATO şi una UE – iar România va trebui să facă faţă tuturor cererilor care îi vor fi adresate. Război civil în Ucraina, la graniţa României, înseamnă valuri de refugiaţi, arme scăpate de sub control – şi la tot acest amestec exploziv adăugaţi imprevizibila Transnistrie. Chiar nu este de glumit. Şi mai presus de toate, este foarte greu de înţeles ce se întâmplă în Ucraina.

Cazacii zaporojeni de Ilia Repin

Răspunsul cazacilor zaporojeni, de Ilia Repin. Sursa foto

Cazacul torturat

Toată lumea a văzut filmuleţul cu protestatarul dezbrăcat în zăpadă şi umilit de poliţiştii ucraineni. Brutalitatea poliţiei din spaţiul ex-sovietic întrece cu mult ceea ce s-a întâmplat şi se întâmplă în fostele ţări socialiste, ca să nu vorbim de Europa occidentală. Dar v-aţi uitat la privirea celui torturat? Aţi văzut cu câtă ură se holbează la poliţişti? Un om dezbrăcat în zăpadă, plin de vânătăi, fotografiat de cei care îl torturează ca un trofeu, ca un animal capturat – şi totuşi el este neînfrânt, abia aşteaptă să scape şi să le-o plătească miliţionerilor cu vârf şi îndesat. Credeţi că vreunul din hipsterii care băteau cu bidoane în asfaltul Bucureştiului astă toamnă ar fi fost în stare de aşa ceva? Eu unul nu cred. Detaliul important: torturatul de la Kiev este cazac, face parte dintr-unul din multele detaşamente paramilitare care împânzesc Ucraina.

Este foarte greu de înţeles pentru noi românii cine sunt aceşti cazaci, iar aici rezidă cheia întregului amalgam politic de la Kiev. Fascişti, extremă dreapta, anti-semiţi, stângă radicală, dementele de la Femen – un întreg curcubeu delirant se manifestă sub pretenţia aderării Ucrainei la Uniunea Europeană şi nu mai are nici o legătură cu această pretenţie. Orice nou regim ridicat pe ruinele maidanului ucrainean nu va avea nici un fel de legătură cu Uniunea Europeană.

Relatările despre Kiev din presa românească dovedesc că reporterii rămân reporteri. Organizaţia paramilitară care a preluat controlul asupra unui sector din centrul Kievului este foarte bine fotografiată în reportajul publicat de Casa Jurnalistului (relatarea lui Vlad Mixich este emotiv-insipidă). La Kiev a fost recreată o sece căzăcească în cea mai clasică formă. Mie îmi aminteşte de Taras Bulba şi de povestea jidovului rătăcitor din Ilf şi Petrov, de demenţa războiului civil din Ucraina de la începuturile Uniunii Sovietice, de anarhiştii lui Makhno şi delirul de generali albi ucraineni. Astă noapte am urmărit pe Twitter discursul atamanului Kliciko şi reacţia mulţimii de pe maidanul din Kiev. Liderul a fost huiduit când a vorbit de armistiţiu şi compromis, iar după ce a cârmit-o spre grevă generală şi extinderea maidanului a fost aplaudat. Cazacii vor să lupte cu orice preţ.

Linia frontului

Manifestaţia pro-europeană s-a transformat într-un nou tip de război urban. Nu mai este vorba de un protest politic clasic – în care oamenii ies în stradă pentru a-şi striga nemulţumirea, iar trupele poliţiei sunt prezente pentru a asigura ordinea şi pentru a preveni distrugerile de bunuri, private sau obşteşti. La Kiev s-a intrat într-o altă logică: poliţiştii sunt văzuţi ca inamici de către manifestanţi şi sunt atacaţi. Mai mult, cazacii de la Kiev au imitat tacticile şi tehnicile de luptă ale scutierilor ucraineni pe care îi înfruntă de la egal la egal. Într-un perimetru din centrul Kievului autorităţile legale ale statului ucrainean nu îşi mai pot exercita atribuţiunile – acolo există o republică căzăcească. Strategia acestei republici a fost anunţată de atamanul Kliciko: „zonele libere” trebuie replicate în cât mai multe oraşe din Ucraina, trebuie extinse şi trebuie declanşată greva generală. Solicitările cazacilor: demisia preşedintelui Ianukovici alături de cea a Parlamentului şi organizarea de alegeri anticipate. Iar această strategie este pusă în aplicare pas cu pas în mai toate oraşele din vestul Ucrainei.

Preşedintele Ianukovici are foarte puţine instrumente la îndemână. O primă soluţie ar fi să radă de pe faţa pământului republica căzăcească aflată în plină expansiune – folosind mijloace neletale. Însă dacă nu a reuşit asta până acum, de unde ar putea concentra noi forţe? Şi care ar fi rezultatul? Ar trebui să închidă (prin mecanisme juridice mai mult sau mai puţin democratice) multe mii de cazaci căliţi în lupte. Cuprind închisorile ucrainene mii de arestaţi? Sau se înfiinţează lagăre de concentrare?

Exterminarea republicii căzăceşti cu ajutorul armatei şi folosirea armelor de foc ar fi pur şi simplu dezastruoasă. În media occidentală există o mare simpatie pentru protestatarii Euro-maidanului de la Kiev, iar soluţia deschiderii focului ar transforma instantaneu Ucraina într-o nouă Sirie. Sunt sigur că se vor găsi arme pentru cazaci şi războiul civil va începe imediat. Cum se va sparge Ucraina din acel moment va fi un joc al hazardului.

Nici compromisul sau cedarea nu sunt soluţii pentru preşedintele Ianukovici. Regiunea Autonomă Crimeea (unde se găsesc bazele navale ruse!) a anunţat că se desprinde de Ucraina în cazul declanşării alegerilor anticipate. Şi nu cred că doar Crimeea va face acest pas, alte regiuni din est şi-ar putea proclama alipirea la Federaţia Rusă, orice este posibil. Ianukovici este în poziţia în care nu-şi poate păstra fotoliul de preşedinte, dar nici nu poate pleca. Care să fie intensitatea forţei pe care o va aplica şi în ce direcţie?

Să nu-l uităm pe Miron Costin

Cronicarul Miron Costin ne-a lăsat în Letopiseţul Ţării Moldovei un avertisment şi o profeţie în legătură cu cazacii:

Povestea lui Hmil, hatmanului căzăcescu, de la care vremi s-au început şi răul nostru, în care până astăzi ne aflăm cu acest pământ la cumplite vremi şi Dumnezău ştie de nu şi peste veacul nostru trăitoare. Izvorul a tuturor răutăţilor şi pustietăţii acestor părţi, începutul căderii şi împuţinării Crăiei Leşeşti, răsipa şi pustiitatea şi cazacilor, stîngerea şi ţării noastre.

Iară mainte de ce om începe a scrie rădicarea cazacilor cu Hmil hatmanul lor asupra leşilor, stăpînilor săi, a pomeni de cazaci, ce neam sîntu şi de când sîntu supt acest nume cozac, cu cale că va hi am socotitu, audzînd pre mulţi întrebându de acest nume a lor, de unde şi de cându ar hi.

Sînt cazacii de neamul său ruşi, rămăşiţele de oşteni a cnezilor ruseşti, pre carii cu îndelungate vremi, supuind craii leşeşti şi căzând şi Chiovul, scaunul Rusii, pre sama leşilor, ei pe Nipru în gios şi pe de ceia şi pe de iastă parte, trăiia supt ascultarea crailor leşeşti, slobozi de vecinătate, în chipul oştenilor.

Nici acum nu am scăpat de belele produse de cazaci. Dacă Ucraina devine un haos rămâne de văzut ce vor face secesioniştii din Transnistria. Câţi etnici şi cetăţeni ruşi trăiesc în Ucraina? Un război civil în această ţară ar oferi un prilej pentru o intervenţie militară a Federaţiei Ruse de la care Moscova nu se va da în lături. O explozie în Transnistria va implica automat România într-o formă sau alta – câţi cetăţeni români trăiesc la Chişinău? Să nu uităm de potenţialul dezastru umanitar. După Primul Război Mondial, România a trebuit să aibă grijă de peste 100.000 de refugiaţi din Ucraina în curs de sovietizare (detalii aici). Câţi refugiaţi se vor înghesui la graniţele româneşti? Va putea guvernul de la Bucureşti să îşi îndeplinească angajamentele asumate?

Şi apoi?

Orice regim rezultat în urma Euromaidanului de la Kiev va fi foarte greu de înghiţit pentru vecini, indiferent că este vorba de Rusia sau Uniunea Europeană. Ianukovici nu se va putea menţine la putere decât prin forţă – şi deja are mâinile pătate cu sânge. Greu de crezut că va mai găsi o uşă deschisă în Uniunea Europeană. Dacă republica căzăcească va avea câştig de cauză va fi la fel de greu de suportat de către Bruxelles, Iuşcenko şi-a pus surdină la antisemitism, însă băieţii cei noi nu au scrupule de acest fel, plus că o astfel de victorie va atrage furia Moscovei. Cât despre scenariul războiului civil este limpede pentru toată lumea că regiunea va fi dată peste cap pentru multă vreme de acum încolo.

Tom Gallagher, un rasist nesimţit. Românii şi ţiganii – popoare inferioare

Union Jack

Sub titlul ironic „Micii englezi şi românii globali” expertul britanic Tom Gallagher ne mai dă o lecţie pe Contributors.ro şi ne demonstrează că poţi fi un rasist nesimţit care se exprimă politicos. Omul ne explică prin prisma falsei umilinţe cum au dreptate tabloidele britanice care îi spurcă pe români de câteva luni.

Tema e binecunoscută: invazia românilor în Marea Britanie de la 1 ianuarie 2014. Din punctul meu de vedere chestiunea e simplă: în 2007 România şi Marea Britanie au semnat un contract, Tratatul de aderare la UE. De atunci şi până acum Marea Britanie a profitat de pe urma acestui contract, acum când – chipurile! – România ar putea să profite şi ea, Marea Britanie, tabloidele britanice şi Tom Gallacher ne spun că „Halt!” Luaţi-vă nene fregatele înapoi, că Năstase a fost bun când v-a cumpărat cazanele!

Dar să ne întoarcem la rasismul domnului Tom Gallagher. Citez:

În mod surprinzător, cred că una dintre cele mai mari provocări este aceea că romilor le lipseşte o identitate de grup puternică, legată de etnie sau naţionalitate. Dacă ar fi avut o cauză comună, indiferent cât de incomodă ar fi fost aceasta pentru cei cu care împart acelaşi teritoriu, probabil că negocierea cu ei ar fi fost mult mai la îndemână. Ar fi avut lideri, aspiraţii şi o agendă politică imediată. Dar, luaţi laolaltă, nu par să aibă nicio perspectivă pe termen lung. Fără îndoială, există romi care doresc să avanseze pe scara socială şi să nu reprezinte o problemă în comunităţile din care fac parte. Însă este tragic că, în rândul propriei etnii, nu există modele de urmat, demne de admiraţie.

Măiestrie stilistică! Să vă explic: formularea lui Gallagher este o comparaţie neterminată – ţiganii sunt aşa şi pe dincolo, ceea ce este rău, iar elementul lipsă sunt restul etniilor europene, care sunt bune – ergo ţiganii sunt puţin inferiori celorlalţi europeni. Asta la pachet cu regretul exprimat că ţiganii nu au un loc al lor, cu lideri cu care să se poată negocia, nu chiar ca în ghetourile evreieşti, dar pe-acolo. Mă refer mai încolo la chestiunea unei identităţi etnice sau naţionale puternice. După această probă de măiestrie stilistică, Tom Gallagher ne trânteşte şi o primă concluzie: românii au început să semene cu ţiganii, uşor inferiori celorlalţi europeni, nu foarte mult, dar inferiori – un fel de trib condus de nişte bulibaşi.

Oricât de greu mi-ar fi să o spun, mă tem că, astăzi, societatea românească în ansamblu seamănă tot mai mult cu cea a romilor, împărtăşindu-i orizontul extrem de limitat. Educaţia este tot mai puţin apreciată, după cum se vede şi din numeroasele cazuri de înşelăciune. Cetăţenii sunt tot mai puţin interesaţi de politică şi la fel de uşor de manipulat de către „bulibaşi“ precum Victor Ponta sau Dan Voiculescu, precum majoritatea romilor de către propriii şefi de trib.

Mai presus de orice, reacţia multor tineri români faţă de România este similară cu cea a majorităţii cetăţenilor de etnie romă. Nu este o ţară care să îi inspire, care să îi determine să coopereze cu ceilalţi sau să facă sacrificii. Este doar un teritoriu în care locuiesc din întâmplare şi, pentru mulţi dintre ei, a pleca fără a se mai întoarce vreodată nu implică niciun sentiment al dezrădăcinării. Mai mult, pentru românii de peste hotare care îşi abandonează, cât ai clipi, valorile culturale renunţând la orice legătură cu ţara de origine pare a fi chiar o uşurare.

Şi de aici începe nesimţirea. După zeci de ani de propagandă a corectitudinii politice stupide, zeci de ani de reprimare surdă a oricărei forme de naţionalism românesc, Tom Gallagher ne anunţă senin:

În prezent, Anglia este martora naşterii unei mişcări de salvare a valorilor şi intereselor naţionale, care, în curând, ar putea deveni mult mai puternică decât aceste mininaţionalisme. (…) Dimpotrivă, în Marea Britanie naţionalismul nu a fost niciodată discreditat. Formele extreme au fost, într-adevăr, repudiate şi secolul XX a fost unul al eşecului total pentru extrema dreaptă, în Marea Britanie (spre deosebire de Spania, Franţa, Italia etc.). Mesajul lui Churchill, în cel de-al doilea război, a fost unul puternic naţionalist.

Acelaşi Tom Gallagher mai are puţin şi lăcrimează spunându-ne că în România aproape a dispărut naţionalismul. Mă opresc aici.

O viziune a Uniunii Europene din Germania nazistă

În octombrie 1941 anuarul economic al Keyo University din Japonia publica articolul „Viitorul economic al Europei” sub semnătura lui Helmut Wohlthat. Un text vizionar, care stabilea o serie de coordonate politico-economice de-a lungul cărora s-a dezvoltat în timp Uniunea Europeană.

Cine era Helmut Wohlthat? Născut pe 4 octombrie 1893, ofiţer în Primul Război Mondial, a studiat economia la Koln şi ştiinţe politice la Columbia University din New York. Din 1933 a lucrat pentru Ministerul Economiei de la Berlin, ajungând în 1938 să fie mâna dreaptă a lui Hermann Goring în chestiuni economice. Pe 23 martie a negociat şi semnat cu Guvernul României aşa numitul „Tratat asupra promovării raporturilor economice între Regatul României şi Reichul German” (textul integral al tratatului aici, povestea lui aici, în principiu este vorba de un tratat care subordona economia românească în favoarea celei germane, Nicolae Malaxa se temea că prin acest tratat va fi blocată dezvoltarea industriei româneşti).

În octombrie 1941 Wohlthat se afla în Japonia pentru a negocia o serie de exporturi de materii prime (mai multe detalii aici). În acest context îi apărea articolul în anuarul Keyo University (care poate fi citit aici în engleză). Redau în rândurile următoare paragrafele care mi se par cele mai relevante.

Valutele

Statele naţionale vor continua probabil să mai existe pentru multă vreme ca unităţi economice şi împreună cu ele diversele valute şi bugete naţionale. De aceea crearea unei valute europene uniforme nu este foarte probabilă; în orice caz Reichsmark, ca mijloc de schimb va creşte în importanţă şi va ocupa primul loc între valutele europene (notă: vă mai amintiţia marca germană?) Imediat ce condiţiile diverselor economii naţionale şi ale datoriilor reciproce vor putea fi urmărite după război va trebui încercată stabilizarea ratelor de schimb astfel încât să se ajungă la un echilibru natural între preţurile din ţările implicate şi puterea de cumpărare a valutelor lor.

Aurul?

Nu este de aşteptat ca valutele să se bazeze pe aur, ceea ce ar duce la un echilibru automat al plăţilor într-un sistem al aurului ca monedă. Rezervele de aur ale lumii au fost concentrate în ultimii ani în Statele Unite şi rămâne de văzut în ce măsură pretenţiile statelor europene faţă de Statele Unite vor fi plătite în aur după război. În orice caz, un mare număr de state în viitor nu vor mai avea rezerve mari de aur la dispoziţie şi vor fi silite să îşi susţină valutele prin echilibrarea plăţilor prin diverse metode de control asupra schimburilor şi prin echilibrarea bugetelor interne. (notă: nu vi se pare că exact asta ni se întâmplă de ceva ani?)(…)

Forţa de muncă – o rezervă valutară

Dacă s-a spus că pe viitor valutele nu se vor baza pe aur ci pe forţa de muncă asta nu implică o politică aplicată exclusiv pe menţinerea unui sistem stabil de salarii. Mai degrabă munca umană este privită ca cea mai importantă sursă de producţie şi drept bază a unei economii naţionale ordonate. Stabilitatea valutelor poate fi menţinută într-un astfel de sistem financiar printr-o supraveghere atentă a balanţelor de plăţi. Pe mnăsură ce balanţa de plăţi a fiecărei economii naţionale în relaţia sa cu alte state trebuie să fie egalizată pe termen lung, supravegherea balanţelor de plăţi constituie un mijloc de creare a bazei de dezvoltare economică internă stabilă. Supravegherea balanţei de plăţi va trebui în viitor să fie extinsă, nu doar asupra comerţului, ci şi asupra tuturor mutărilor de capital pe termen scurt. Aceasta deoarece mişcările bruşte şi rapide din ultimele decenii au fost punctele de plecare pentru tulburările din sfera valutară şi au cauzat, în conexiune cu datoriile interstatale, căderea pieţelor de credit din întreaga lume. (notă: mecanismele de supraveghere bancară şi bugetară ale Uniunii Europene, Grecia?)

Fundaţiile naturale ale economiei europene

(…) Ar fi nu doar nenaturală, dar şi lipsită de logică dezvoltarea de industrii grele sau chimice în acele părţi ale Europei cu un sol potrivit pentru producţia agricolă. Aceasta deoarece ar trebui aduse materii prime industriale de la mari distanţe, iar forţa de muncă, în mod natural orientată spre agricultură, va trebui să fie educată pentru munca industrială. Este necesar să existe un anumit nivel de industrializare în statele agricole europene, chestiunea este găsirea gradului de industrializare cel mai potrivit pentru un plan european comun. (…) (notă: vă amintiţi planul economistului sovietic Valev care cerea României să renunţe la industrializare? ştiţi ce s-a întâmplat cu industria românească; Oltchim, Mechel?)

În 1954 Helmut Wohlthat a fost la un pas să ajungă directorul Băncii Mondiale, însă din cauza trecutului său în guvernul Germaniei naziste a fost blocat de cancelarul Konrad Adenauer.

Helmut Wohlthat

Helmut Wohlthat, fotografie apărută în revista Life, august 1941.

Bani de la Budapesta pentru Tokes. Miza unui scandal diplomatic

Portalul Transindex.ro a publicat o investigaţie care spune aşa: instituţii guvernamentale de la Budapesta au finanţat cu vreo 3 milioane de euro reţeaua lui Laszlo Tokes (presă, asociaţii neguvernamentale şi Partidul Popular al Maghiarilor din Transilvania – PPMT) (originalul aici, traducerea editată de Adevărul aici).

La o primă vedere povestea este simplă: durii lui Viktor Orban de la Budapesta s-au certat cu „colaboraţioniştii” UDMR şi au început să pompeze bani în Lazslo Tokes şi organizaţiile lui. UDMR-iştii au răspuns cu o lovitură de presă publicând detaliile acestei finanţări. Un război clasic de imagine pentru resurse. Însă scandalul este mult mai profund.

Informaţiile publicate atestă că Guvernul de la Budapesta şi instituţii de stat maghiare au finanţat activitatea politică a PPMT. Este o diferenţă gigantică între finanţarea unor activităţi culturale destinate păstrării şi promovării identităţii naţionale şi finanţarea activităţii unor partide politice. Aceasta este miza reală a scandalului. Investigaţia jurnalistică ridică o serie de întrebări la care Guvernul de la Budapesta va trebui să răspundă într-o serie de discuţii cu uşile închise. Nimeni de la Bruxelles nu vrea să audă de amestecul Guvernului Ungariei în politica internă a României, mai ales când vine vorba de solicitări de secesiune, mai mult sau mai puţin mascate. Steagurile secuieşti şi bentiţele tricolore sunt poveşti pentru presă. Observaţi cum PPMT-eii lui Laszlo Tokes se grăbesc să dezmintă finanţarea politică (aici) şi cum oficialii de la Budapesta devin din ce în ce mai agresivi (aici). De urmărit ce mesaje va primi Ungaria de la Uniunea Europeană.

Mesajul meu pentru premierul Franţei: afaceriştii francezi să facă afaceri în ţara lor, în Franţa

Am citit mirat ştirea că premierul francez Jean-Marc Ayrault i-a transmis lui Ponta că ţiganii trebuie să se integreze în ţara lor, adică în România (aici). Am şi eu un mesaj pentru Jean-Marc Ayrault: BRD, Lafarge, Renault şi ce alte firme franceze fac afaceri în România n-au decât să se împacheteze şi să se ducă să se distreze cu sindicatele franceze.

Când am intrat în UE am tăiat economia României în bucăţi: Marea Britanie a luat ceva, Germania altceva, Franţa încă altceva, Italia şi-a ales nişte chestii, Austria a luat mai mult decât a putut duce (se pare că Olanda e nemulţumită, dar n-o să-i dea Mazăre portul Constanţa). Ni s-a cântat pe zece voci că este vorba de principii, de criteriile de la Copenhaga. Doar că nu ni s-a spus că „egalitate, dar nu pentru căţei”. Deci ţiganii are voie să se integrează unde vrea ei. Dacă ţiganii vrea să se integrează în Franţa, atunci libertatea de circulaţie le permite să se integrează în Franţa. Sper că ăsta a fost răspunsul lui Ponta.

Legea presei în România? Imposibil, nu ne lasă UE şi CEDO

Vlad Petreanu a re-lansat ideea unei legi a presei în România, scârbit de circul din jurul morţii lui Sergiu Nicolaescu. Au apărut şi alte reacţii, le comentez mai jos. Eu spun doar atât: este imposibil de adoptat o lege a presei în România, iar dacă actualul Parlament plin de bitongi va vota o astfel de lege atunci vom plăti de ne vom usca la CEDO şi până la urmă legea va trebui anulată. Să mă explic.

Conform Constituţiei României votată de tot poporul (inclusiv „şoşonarii”) în 2003 legislaţia Uniunii Europene are precedent faţă de legislaţia naţională. Şi legislaţia UE este foarte grijulie cu dreptul la liberă exprimare, iar CEDO are o jurisdicţie mai mult decât bogată pe cazuri de presă şi libertate de exprimare.

USL are acum o majoritate mai mult decât confortabilă şi poate trece orice fel de lege. Să ne gândim puţin ce fel de lege a presei vor vota actualii deputaţi? Natural, una în care să nu mai poată fi filmaţi în timp ce se scarpină în nas la şedinţe, să nu li se mai filmeze viloaiele etc. Plus că o astfel de lege va trebui să beneficieze de acordul lui Dan Voiculescu, care nu are un partid ci o televiziune. Şi nu se ştie cum se învârte roata şi televiziunea trebuie să tragă tare.

Sunt de acord cu Chinezu care spune că avem deja legi în vigoare pentru a sancţiona abuzurile de presă şi că experienţa cu legea presei din Ungaria ar trebui să ne facă să o lăsăm mai moale cu ideea asta. Pe de altă parte Zoso dă drept exemple nişte teme pe care le-ar vrea abordate, dar „riscă penal”. Eu l-aş sfătui să se consulte cu un avocat în astfel de cazuri, deşi nu cred că riscă penal. Brylu.ro este sigur pe el: vrea pedepse mari pentru ziarişti (care sigur vor câştiga la CEDO în caz că apare o astfel de lege). Manafu este un idealist şi vrea un protest de masă care să ucidă ratingul televiziunilor. Aiasta nu se poate!

În sfârşit, Ruxa atinge punctul nevralgic: patronii sunt de vină. Cam aşa este: ziariştii din ziua de azi sunt lăutari care cântă cum le porunceşte cel care îi plăteşte. Şi de ce să rişte puşcăria un prăpădit care primeşte 1200 de lei pe lună? De ce să nu rişte patronul, dacă tot e să facem o lege?

Ponta cedează la Bruxelles. Lui Crin Antonescu îi ies ochii din cap

Şmecherii de la Bucureşti îl vor sfâşia pe Victor Ponta când acesta se va întoarce de la Bruxelles. Cu doar câteva minute în urmă Ponta şi-a anunţat înfrângerea: referendumul de demitere a lui Băsescu se va desfăşura cum a zis Curtea Constituţională a României. Adică pentru validarea referendumului vor trebui să iasă la vot 9 milioane de oameni pe 29 iulie. Şansele lui Băsescu de a rămâne preşedinte au crescut exponenţial – cel mai probabil referendumul va fi invalidat.

De câteva zile toţi băieţii deştepţi din USL spun că referendumul se va desfăşura după Ordonanţa de urgenţă care spune că Băsescu poate fi demis cu jumătate plus unu din voturile participanţilor. Am ascultat tot felul de raţionamente constituţionale de la tot felul de experţi care explicau cum o ordonanţă de urgenţă e mai tare decât Curtea Constituţională.

Şi uite că l-am văzut pe Ponta cu o faţă lungă cum promite că referendumul lui Băsescu se va desfăşura conform Curţii Constituţionale. Ce are de zis Crin Antonescu la afacerea asta? Păi referendum stil CCR înseamnă că Băsescu revine la Cotroceni, înseamnă că Crin Antonescu trebuie să îşi respecte promisiunea şi să se retragă din viaţa politică, înseamnă că Ponta rămâne prim-ministru. Ce-i iese la faza asta lui Crin? Îi cam ies ochii din cap. O să se cam certe cu Ponta. Iar liberalii din aripa ne-Crin bănuiesc că îşi ascut cuţitele deja.

Şi azi Ponta a avut întâlnirile simple, cu prietenii sociali democraţi Hannes Swoboda (şeful social-democraţilor europeni) şi Martin Schulz (preşedintele Parlamentului European). Mâine îl aşteaptă ciocnirea cu preşedintele Comisiei Europene Jose Manuel Barroso şi comisarul pentru Justiţie Viviane Reding (care nu e foarte prietenoasă, vezi aici).

Tare aş vrea să ştiu ce îi vor zice Voiculescu, Dragnea, Hrebenciuc şi Crin Antonescu lui Ponta când va reveni la Bucureşti…

Uniunea Europeană ne pune cipuri biometrice

Cât de curând Uniunea Europeană va lansa iniţiativa impunerii unor acte de identitate unice care să conţină cipuri biometrice, la pachet cu identitate electronică pentru tranzacţii virtuale. Aşa zice Euractiv. Pe de o parte mulţi vor sări în sus de bucurie. Identitate electronică pentru tranzacţii pe internet, ce bine!

Tranzacţiile pe internet le folosesc de multă vreme şi sunt de acord cu o identitate electronică. Dar un cip biometric în actul de identitate mă îngrijorează. Este vorba de un spaţiu de stocare în care se vor regăsi foarte multe informaţii (sau se pot regăsi) – înălţime, greutate, un scan al retinei, amprente digitale, etc. Parcă nu m-aş lăsa măsurat şi preţăluit ca o vită la obor…

Chestia asta cu actele de identitate biometrice obligatorii în Uniunea Europeană mi-a adus aminte de primul document de la seminarul de paleografie germană. Era un anunţ din timpul Imperiului Habsburgic pentru căutarea unui tâlhar (sau haiduc, Dumnezeu ştie ce a fost) „de origine valahă, înalt de cinci coţi şi şase degete, cu păr negru şi ochi negri, faţă alungită”. Apoi îmi amintesc de un episod din romanul lui Robert Musil „Omul fără însuşiri” în care protagonistul este reţinut de poliţia din Viena care îi face o fişă descriptivă în acelaşi stil: culoarea părului, culoarea ochilor, înălţime, culoarea pielii etc. Omul se întreabă la un moment dat dacă asta este tot ceea ce reprezintă el pentru poliţie, o înşiruire de informaţii referitoare la aspectul său fizic.

Britanicii se opun din răsputeri acestei iniţiative – şi nu guvernanţii, ci simplii cetăţeni. Citiţi comentariile de pe Euractiv şi vedeţi ce argumente au englezii împotriva actelor de identitate electronice, ca şi a actelor de identitate în general. Dincolo de părerile britanicilor, furtul sau pierderea unui buletin de identitate simplu este joacă de copil pe lângă ce înseamnă furtul unei identităţi electronice urmate de o serie de tranzacţii virtuale care să te bage în puşcărie pentru multă vreme.

Bineînţeles că se vor găsi destui şi la noi care să spună că toţi cei care se opun cipurilor biometrice sunt extremişti religioşi, habotnici bătuţi în cap.

Prima confruntare pe bune Ponta – Băsescu. Cine reprezintă România?

Adică prima confruntare cu o miză reală care îl afectează direct pe Băsescu. Ponta vrea să clarifice o chestiune sensibilă: cine reprezintă România la nivelul Uniunii Europene – preşedintele sau premierul? Legislaţia românească este destul de ambiguă, suntem republică semiprezidenţială şi la Consiliile UE poate merge la fel de bine preşedintele sau premierul. De multe ori s-au dus amândoi.

Pentru Băsescu politica externă a cam rămas singura ieşire, aşa că pentru Ponta este foarte important să îl reducă din ce în ce mai mult pe actualul preşedinte la un rol cât mai decorativ. Îm plus Ponta are de rezolvat şi o problemă practică: trebuie să le dea pensionarilor şi bugetarilor ce le-a promis, şi asta cât mai repede. Hai, pentru şase luni până la alegeri se mai găsesc bani, dar după aceea? După aceea Ponta are nevoie ca de aer de posibilitatea de a mări deficitul bugetar – adică să plătească pensiile şi salariile bugetarilor din împrumuturi (nu e o idee bună, dar e singura).

Şi cum poate mări Ponta deficitul bugetar câtă vreme Băsescu a semnat Pactul fiscal al Uniunii Europene de inspiraţie germană (cu deficit de 3%)?!? Soluţia e în Franţa, unde socialistul Hollande proaspăt preşedinte vrea să negocieze cu Merkel o modificare a Pactului fiscal UE. Şi Ponta vrea să intre şi el în hora asta a modificării Pactului fiscal, numai că are nevoie să vorbească doar el la Bruxelles, nu să-l aibă în ceafă pe Băsescu care să spună pe invers (sau mai rău, să meargă la Bruxelles doar Băsescu şi să le facă pe toate pe dos).

Şi cum legislaţia în România este ambiguă şi nu scrie nicăieri clar cine vorbeşte în numele nostru la Consiliul European vom avea primă bătălie Băsescu-Ponta cu miză pe bune. Prima rundă este anunţată printr-o consultare directă între preşedinte şi premier pe probleme de politică externă care va avea loc zilele acestea. Aşteptăm declaraţiile în direct de la orele 19:00.

Ungaria realizează că şi-a pierdut importanţa geopolitică

Attila Varga are o constatare tristă în Budapest Times sub titlul „Pion pe tabla de şah – Ungaria suferă din cauza declinului importanţei sale geopolitice”. Un articol sincer şi tăios: după aderarea României la NATO şi UE Ungaria a devenit o zonă de tranzit, lipsită de importanţă. De aici rezultă şi scăderea influenţei sale în politicile europene. Attila Varga constată că noua ordine din estul Europei garantează dreptul la identitate pentru minorităţile naţionale – inclusiv maghiarii din Bazinul Carpatic – însă acest lucru nu schimbă cu nimic situaţia generală a Ungariei. Concluzia este că la nivel geopolitic s-a revenit la planul mareşalului Ion Antonescu de flancare a spaţiului răsăritean prin România şi un bloc nordic. (Punerea acestui plan sub tutela mareşalului Ion Antonescu – criminal de război – este cumva perversă, planul cordonului sanitar Polonia – România este de origine franceză).

Este un aer de tristeţe generală în acest articol din Budapest Times. Ungurii nu sunt mulţumiţi cu rolul pe care îl au în acest moment şi cu anihilarea politicii lor externe, vor o reîntoarcere la vremurile carolingiene!

Amintiri cu Uniunea Europeană

Aderarea României la Uniunea Europeană a lăsat urme adânci în sufletele multor ziarişti. Au fost ani veseli, când făceam o grămadă de interviuri cu tot felul de politicieni europeni care aterizau la Bucureşti cu o frecvenţă săptămânală. La Bruxelles, pe la Comisia Europeană sau prin Parlamentul European întâlneam jurnalişti occidentali de pe care curgea scârba, erau cu totul acriţi de Uniunea Europeană – în timp ce jurnaliştii români şi bulgari fremătau tinereşte pe holuri.

Fără excepţie, toţi funcţionarii europeni aterizaţi la Bucureşti spuneau că România trebuie „să depună eforturi”. Şi toată România depunea eforturi: jurnaliştii scriau în draci despre Uniunea Europeană, politicienii se băgau în seamă (nu e foarte clar ce făcea restul lumii). Ziua de 1 ianuarie 2007 a venit ca un fel de uşurare: gata cu eforturile, am aderat!

Însă în prima săptămână de după anul nou am avut o conferinţă de presă la reprezentanţa Comisiei Europene din Bucureşti. Colegul de la Mediafax se întreba ce mai au să ne spună: gata, am aderat! Oficialul european a început să ne spună ce sarcini mai are de îndeplinit România în următoarele luni. Colegul de la Mediafax a sintetizat discursul printr-un oftat profund: mai trebuie să depunem eforturi!

Articolul de faţă a fost inspirat de Chinezu.

Cum ies ungurii în stradă

Budapesta 21 ianuarie

Protestele de la Bucureşti par să aibă ceva artificial în ele. Au devenit o coregrafie, un dans cu mişcări puţine şi fixe. La Budapesta au ieşit în stradă sâmbătă seară cel puţin 100.000 de oameni. O spune Washington Post, o mai spune şi BBC. Organizatorii se laudă cu 1.000.000 de manifestanţi, ministrul maghiar de interne spune 400.000. Pe scurt: foarte mulţi.

Dar ce e cel mai frumos este că mulţimea asta a ieşit în stradă în sprijinul guvernului Viktor Orban şi împotriva discuţiilor purtate la Bruxelles pentru sancţionarea Ungariei. Nu trebuie exclusă posibilitatea ca cei 100.000 de unguri să fi ieşit în stradă cu sprijinul / la instigarea guvernului Viktor Orban. Chiar şi aşa, trebuie remarcată capacitatea de mobilizare. Plus dibăcia politică a lui Orban: a pus în practică reformele pe timpul preşedinţiei maghiare a Uniunii Europene (şi nimeni n-a cârâit), apoi când a fost luat la refec la Bruxelles a jucat rolul mielului blând după care s-a întors la Budapesta şi (posibil) a regizat manifestaţia gigantică de sâmbătă (ca să se vadă clar la Bruxelles că poporul maghiar e strâns unit în spatele conducătorului).

Pe de altă parte nici opoziţia maghiară nu este foaie verde. Pe 2 ianuarie împotriva lui Orbanau ieşit în stradă între 30.000 şi 50.000 de unguri.

Prin comparaţia, ceea ce se întâmplă la Bucureşti e găinărie curată. Opoziţia s-a dat peste cap şi a scos în stradă 10.000 de oameni (aduşi cu autocare şi cu masa asigurată). În Piaţa Universităţii nu se adună mai mult de 2000 de oameni. Iar ideea de a reclama la Bruxelles dictatura lui Băsescu a chiar stupidă. Nu cred că există vreun pericol ca Uniunea Europeană să ne sancţioneze în urma reclamaţiilor venite de la USL-ul lui Ponta şi Antonescu. Doar că actualii lideri ai opoziţiei se fac de râs în străinătate.

 


Olanda anti-KGB nu ne lasă în Schengen din cauza basarabenilor KGB-işti

Sau cel puţin aşa scrie Cornel Ivanciuc în Caţavencii. Articolul lui Cornel Ivanciuc se bazează pe „informaţii neoficiale” conform cărora serviciile de informaţii olandeze au atras atenţia premierului Mark Rutte (care a reînviat retorica anti-KGB!) că sistemul de securitate olandez nu poate verifica ce hram poartă noii cetăţeni europeni veniţi din Republica Moldova prin România şi Bulgaria.

Cornel Ivanciuc mai aruncă în discuţie şi povestea listei de foşti agenţi KGB de la Chişinău care circulă pe internet. Nu ştiu dacă Cornel Ivanciuc a văzut „documentul” vânturat pe unele pagini: este o făcătură de cea mai joasă calitate din punct de vedere tehnic. Cred că documentul respectiv e făcut în Paint, nici măcar în Word. Pe baza acestui document şi a altor informaţii din presă Ivanciuc ajunge la concluzia că Republica Moldova este dominată de KGB-işti (mă rog, s-ar putea să fie aşa, dar demonstraţia lui Ivanciuc e şchioapă rău de tot).

De încheiere Ivanciuc se repede să zică „cooperativa oranj a preşedintelui Băsescu a promis un milion de paşapoarte româneşti unor basarabeni fantomatici”. Îmi permit să fac o rectificare: nu Băsescu a promis, ci un milion de basarabeni au depus cereri pentru redobândirea cetăţeniei române. Nu mai intru în demonstraţia asta, dar din punct de vedere al principiilor de drept, basarabenii sunt îndrituiţi să îşi recupereze o calitate pe care au pierdut-o fără voia lor. Dar să vedem de ce demonstraţia lui Cornel Ivanciuc este incorectă.

De ce nu ne lasă Olanda în Schengen?

Motivul oficial invocat este corupţia din justiţie şi corupţia din vămi. Sunt singurele motive pe care le mai pot invoca olandezii fără să depăşească limitele diplomatice – şi asta doar câtă vreme mai există Mecanismul de Cooperare şi Verificare a progreselor României în domeniile invocate. Olanda nu poate să pună problema acordării cetăţeniei române pentru basarabeni câtă vreme ea însăşi acordă în medie câte 40.000 de cetăţenii pe an.

Adevăratul motiv se găseşte în politica internă olandeză. Actualul guvern condus de Mark Rutte (VVD – Partidul Popular pentru Libertate şi Democraţie) se bazează pe sprijinul parlamentar al PVV (Partidul Libertăţii) condus de Geert Wilders. Câteva prevederi din programul politic al lui Geert Wilders: înregistrarea etniei pentru cetăţenii olandezi, deportarea infractorilor cu cetăţenie străină sau cu dublă cetăţenie (inclusiv olandeză), închiderea şcolilor islamice, interzicerea accesului pe piaţa muncii a originarilor din ţări islamice etc. În principiu este vorba de un program naţionalist olandez şi anti-islamic.

Guvernul olandez nu poate să adopte aceste măsuri anti-islamice, însă pentru a da o cât de mică satisfacţie programului anti-imigraţionist al lui Geert Wilders merge pe blocarea politicilor migraţioniste dinspre estul Europei. Ţapii ispăşitori: România şi Bulgaria. Nici mass-media olandeză nu poate aborda direct problema imigranţilor musulmani aşa că trage tare în ţiganii din România.

Poate România să acorde cetăţenie basarabenilor?

Fără nici un fel de probleme. Cetăţenia este un atribut (încă) suveran al ţărilor membre UE. În plus ţările occidentale acordă mult mai multe cetăţenii decât o face România. Aici puteţi vedea o analiză asupra chestiunii cetăţeniilor acordate în Uniunea Europeană. Între 1998-2009 Olanda a acordat în medie câte 40.000 de cetăţenii. În anul 2009 noii cetăţeni olandezi aveau următoarele provenienţe: 18% Maroc, 14% Turcia, 3,8% Surinam, 2,3% Irak, 2% Afganistan. Între 1996-2008 Olanda a primit 128.000 de marocani şi 108.000 turci. În total Olanda a acordat mai multe cetăţenii unor islamici decât a acordat România unor creştini. Aceeaşi situaţie o găsim şi în ţările occidentale mari. Puteţi vedea statisticile pentru Franţa, Germania şi Marea Britanie. Problema occidentalilor din Uniunea Europeană este reprezentată de numărul mare de islamici cărora le-au acordat cetăţenie în ultimii 20-30 de ani. Doar că nu pot vorbi deschis despre asta.

 

România agricolă? Chiar nu putem scăpa de proiectele altora?

Agricultura romaneasca in anul 1964

Preşedintele Băsescu a avut nu de mult o viziune asupra viitorului României: în 2030 ţara noastră va fi exportatoare de alimente şi vom fi doar 16 milioane de români. Viziunea lui Băsescu a fost completată şi cu ceva staniol lucitor: ţăranii români ai viitorului vor putea merge cu TGV-ul de la Constanţa la Paris unde să îşi cheltuiască banii de pe carduri. România va fi un fel de rezervaţie cu 30% păduri virgine, ursuleţi şi capre negre.

Sincer: nu îmi place un viitor agricol pentru România. Şi nu este prima dată când Băsescu prezintă planul României agricole, a mai făcut-o şi în luna martie a acestui an în faţa unor oameni de afaceri arabi. Nu foarte mulţi români ştiu de „planul Valev”, prin care sovieticii vroiau să ne transforme în producători de alimente. În 1964 România şi-a manifestat destul de dur independenţa faţă de blocul sovietic. Moscova ne vroia alături de Bulgaria drept producători de castraveţi, Gheorghe Gheorghiu Dej a refuzat.

Ideea transformării României într-o ţară agricolă nu este nouă. Pe 23 martie 1939 România semna un tratat de colaborare economică cu Germania nazistă. Tratatul s-a aplicat pe timpul războiului: România furniza petrol Germaniei naziste, petrol care era plătit cu armament sau aur. Cele 100 de tone de aur tezaurizate de mareşalul Ion Antonescu pe timpul războiului au intrat pe mâinile sovieticilor drept despăgubiri de război, aşa că petrolul nu ne-a adus foarte multă fericire. Ce nu se ştie despre tratatul economic cu Germania din 23 martie 1939: Berlinul dorea transformarea României într-o ţară agricolă, furnizoare de plante tehnice.

Înainte de Primul Război Mondial România a fost o ţară agricolă. Exporta grâu şi începuse şi dezvoltarea exporturilor de petrol. Însă statutul de ţară agricolă te reduce la nivelul de semi-colonie, ţară bananieră. România a evitat de două ori acest pericol. Doar că de data asta se pare că în Uniunea Europeană ni se pregăteşte acelaşi viitor. Iar Băsescu emite periodic semnale că este de acord cu această viziune.