Arhiva etichetelor: Uniunea Sovietica

Ana Pauker hotăra avorturile kominternistelor românce

În introducerea la jurnalul comunistului bulgar Gheorghi Dimitrov* am găsit o referinţă tulburătoare. Ana Pauker decidea cine dintre studentele românce la Komintern putea sau nu să avorteze. Nu există detalii suplimentare, dar Dimitrov, în calitatea lui de şef al Kominternului în anii celui de-al Doilea Război Mondial cu siguranţă ştia destule astfel de detalii murdare.

Chestiunea mi se pare pur şi simplu monstruoasă. Ana Pauker deţinea o putere fabuloasă asupra femeilor din România care se alăturaseră Kominternului. Monstruos mi se pare modul în care aceste femei erau lipsite de puterea de decizie asupra propriului corp, chestie care se apropie de dezumanizare. Poate una dintre aceste femei îşi dorea copilul – însă Ana Pauker putea să curme viaţa acelui copil – iar cea mai mică ezitare din partea împricinatei arunca umbra îndoielii asupra ataşamentului ei faţă de Partid. Sau Ana Pauker putea decide că o altă studentă nu putea să avorteze, iar pe viitor copilul putea deveni dovada „descompunerii morale” – expresie sinonimă în jargonul comunist cu promiscuitatea. O chestie ciudată: cu voie de la Lenin comuniştii propovăduiau libertinajul sexual, însă în vremea lui Stalin „descompunerea morală” devenise o acuzaţie care putea aduce excluderea din partid şi chiar o condamnarea. „Descompunerea morală” era una dintre cele mai facile acuzaţii printre kominterniştii atinşi de fervoarea promiscuităţii.

În literatura recentă Ana Pauker este recuperată uşor-uşor, prezentată ca o victimă a primitivului Gheorghe Gheorghiu Dej, iar nu ca o monstruozitate a Kominternului, aşa cum bine a fost surprinsă pe coperta revistei Time.

ana-pauker-time

* The Diary of Georgi Dimitrov 1933-1949, Yale University Press, 2003

Depăşirea planului la crime în Transnistria

Nagant M1895, revolverul preferat al NKVD-iştilor.

Nagant M1895, revolverul preferat al NKVD-iştilor.

În vara anului 1937 Stalin a ajuns la concluzia că mişunau prea mulţi spioni şi trădători prin Uniunea Sovietică. Aşa că l-a rugat pe şeful NKVD Ejov să facă puţină curăţenie. Ejov a planificat o gigantică operaţiune de curăţare a paradisului sovietic: conform acestui plan 270.000 de persoane urmau să fie executate sau trimise la închisoare. Nimeni nu ştia cine erau aceste persoane, ideea era că trebuiau identificate şi pedepsite – iar asta repede. Numărul general al necunoscuţilor trădători a fost împărţit în cote pentru fiecare republică din cadrul URSS. Pentru Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească – Transnistria de azi – erau prevăzute următoarele cote: 200 de persoane urmau să fie executate, alte 500 urmau să fie condamnate la 10 ani de închisoare.

Unii dintre şefii locali NKVD chemaţi la Moscova să fie instruiţi asupra acestei operaţiuni au exprimat îndoieli asupra necesităţii ei. Imediat au fost arestaţi şi executaţi. Toată lumea a înţeles mesajul şi a trecut rapid la treabă, cu foarte mult zel. Şi aşa s-a ajuns la depăşiri ale planului şi solicitări de cote suplimentare. Ba mai mult, întreaga operaţiune s-a prelungit şi în anul 1938 pentru a fi îndeplinite toate cererile. Cererile de mărire a cotelor erau aprobate personal de Ejov, Stalin şi Molotov. În Transnistria de azi între septembrie 1937 şi mai 1938 au fost executaţi 4.339 de oameni şi alţi 2.818 au fost trimişi în lagărele Gulagului. Aproximativ 400 de executaţi pe lună, cam o duzină pe zi.

Execuţiile mergeau pe bandă rulantă dintr-un motiv simplu: nu ajungeau la tribunal. NKVD-ul local strângea „dovezi” – turnătorii răzbunătoare de obicei – şi le lega în dosare pentru „chiaburi” şi „trădători”. Oamenii erau ridicaţi în timpul nopţii şi aruncaţi în închisoare. Apoi de cazul lor se ocupa o „troikă” alcătuită din prim-secretarul Partidului Comunist al republicii, şeful NKVD-ului local şi procurorul şef al republicii. Cei trei funcţionari sovietici decideau soarta oamenilor reprezentaţi de un dosar cu turnătorii fără să-i vadă pe acuzaţi, fără ca acuzaţii să aibă ocazia să se apere. Decizia era luată în funcţie de îndeplinirea planului de cote: unii erau condamnaţi la moarte, alţii erau condamnaţi la Gulag. Execuţia era dusă la îndeplinire la câteva zile de la pronunţarea sentinţei: condamnatul erau dus într-un subsol unde primea un glonţ în ceafă, tras dintr-un revolver Nagant M1895, preferat de NKVD-işti pentru că i se putea monta un amortizor de sunet. Spre deosebire de nazişti care se foloseau de soldaţi pentru astfel de treburi, execuţiile de acest fel erau duse la îndeplinire de ofiţeri în URSS. Iosif Mordoveţ – care avea să ajungă şeful KGB la Chişinău – a fost unul dintre ofiţerii care împuşcau în ceafă zeci de oameni pe zi în perioada marii terori staliniste.

Iosif Mordoveţ, la apogeul carierei sale la Chişinău.

Iosif Mordoveţ, la apogeul carierei sale la Chişinău.

Mult mai multe astfel de poveşti adevărate despre represiunea sovietică din Basarabia şi Transnistria între anii 1924 – 1956 le puteţi citi în cartea lui Igor Caşu „Duşmanul de clasă”, pe care o puteţi găsi aici, inclusiv în variantă electronică.

 

Cine a inventat Kalaşnikovul?

AK-47

Legenda ne spune că sergentul tanchist Mihail Kalaşnikov, aflat rănit în spital, s-a gândit să inventeze o armă mai bună împotriva invadatorului hitlerist. Şi aşa a apărut AKM-ul sau automatul Kalaşnikov, poveste clasică de propagandă sovietică.

Orice inginer ştie că proiectarea unui mecanism precum cel pentru o armă automată este o problemă extrem de complicată. Dincolo de dificultăţile mecanice, contează enorm masa fiecărei piese, densitatea şi rezistenţa metalelor folosite, trebuie calculate extrem de precis tensiunile arcurilor şi nu în ultimul rând arma trebuie să poată fi fabricată cât mai repede şi cât mai ieftin dacă vrei să o produci în milioane de exemplare.

Apoi multă vreme a existat dilema: ce vine mai întâi? Glonţul sau arma? După Primul Război Mondial, ani de-a rândul mai mulţi ingineri mult mai bine pregătiţi decât Mihail Kalaşnikov s-au străduit să creeze o armă automată care să folosească acelaşi cartuş folosit pentru mitraliere şi puştile cu repetiţie. Pistoalele mitralieră folosesc cartuşul de 9 mm, cartuş de pistol (de aici şi denumirea!) care este eficace pe distanţe scurte, însă militarii îşi doreau o armă automată eficace pe distanţe lungi şi care să fie mult mai mobilă decât mitralierele Maxim, Vickers sau Schwarzlose care cântăreau câte 20 de kg.

După câteva experienţe eşuate (Chauchat-ul francez şi Fedorov-ul rusesc) au început să apară arme automate funcţionale: BAR de concepţie americană, Lewis englezească, ZB vz. 26 a cehilor (copiată sub denumirea de Bren în Marea Britanie). Denumite în engleză „light machine gun”, în română puşti mitralieră, toate aceste arme aveau câteva dezavantaje majore: erau foarte grele (între 9 şi 13 kg) şi practic imposibil de folosit la foc automat fără bipodul ataşat (reculul produs de cartuşele de mitralieră era mult prea puternic). Unele din aceste arme au dispărut, altele au fost folosite din plin în al Doilea Război Mondial. Ultima armă care să meargă pe ideea folosirii unui cartuş normal la foc automat a fost FG 42-ul german – care a fost şi cel mai bine alcătuit model, cu o greutate de doar 4,5 kg. Însă costurile ridicate de producţie, alături de faptul că arma era dificil de mânuit din cauza încărcătorului dispus lateral au făcut ca aceasta să fie produsă în doar câteva mii de exemplare.

O altă idee contemplată din perioada interbelică a fost crearea unei puşti semiautomate care să folosească muniţia normală, la care însă se renunţa la capacitatea de foc automat. Era evident avantajul unei puşti semi-automate faţă de o puşcă cu repetiţie la care reîncărcarea se făcea manual prin manevrarea închizătorului, chiar şi fără posibilitatea focului automat. Au existat câteva modele funcţionale ale unor astfel de arme înainte şi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (SVT-40 în Uniunea Sovietică ar fi trebuit să se afle în dotarea tuturor soldaţilor, izbucnirea conflictului i-a prins în plin proces de schimbare; germanii au încercat un proiect propriu eşuat cu Gewehr-41 după care s-au mulţumit să copieze mecanismul SVT-40 în Gewehr-43). Singura astfel de armă de acest tip care a avut succes a fost puşca M1 Garand aflată în dotarea armatei americane.

Însă a rămas dorinţa unei arme individuale capabile de foc automat care să păstreze eficacitatea unui cartuş de 7-8 mm pe distanţe lungi. Soluţia a fost găsită în paralel de germani şi sovietici: cartuşul intermediar. Ideea e simplă – reducerea cantităţii de pulbere şi a cartuşului pentru a putea fi controlat focul automat. Aşa a apărut cartuşul german 7,92x33mm Kurz şi perechea sa sovietică 7,62×39 mm (există o discuţie dacă nu cumva sovieticii au copiat cartuşul german). Pentru cartuşul 7,92x33mm, proiectanţii germani conduşi de Hugo Schmeisser au creat între 1942-1943 arma denumită StG-44 (Sturmgewehr – puşcă de asalt). Deşi la exterior este extrem de asemănătoare cu Kalaşnikovul sovietic, mecanismul interior este diferit. Soldaţii germani au îndrăgit imediat noua armă: le oferea aceeaşi putere de foc ca a pistoalelor mitralieră sovietice, vestitele PPSh-uri, doar că la distanţe mult mai mari, de 200-300 de metri.

Mihail Kalaşnikov şi-a definitivat proiectul armei ce avea să devină vestita AK-47 (mai apoi AKM) în anul 1946. Trebuie spus că l-a avut coleg pe inventatorul StG-44, Hugo Schmeisser, detaşat mai mult sau mai puţin voit în Uniunea Sovietică (bineînţeles, Mihail Kalaşnikov a negat că ar fi copiat ceva de la Schmeisser). O simplă privire asupra AK-47 lămureşte originea sa: mecanismul de înzăvorâre şi cel al trăgaciului sunt indentice cu cele ale puştii americane M1-Garand, tubul şi pistonul de gaze, alături de forma exterioară sunt preluate de la StG-44. Orice s-ar spune, îmi vine greu să cred că un sergent sovietic fără studii universitare ar fi putut inventa singur o armă atât de complexă precum AK-47.

Reeducarea comunistă. Documente despre „Fenomenul Piteşti”

„Fenomenul Piteşti” şi procesele de reeducare din închisorile României comuniste sunt prea puţin cunoscute. Monstruozitatea acestor fapte ar trebui expusă în public mult mai des, cu mult mai multă insistenţă. Şi mai ales ar trebui prezentaţi cu nume şi prenume autorii şi mai ales cei care au pus la cale torturile destinate nu smulgerii unor mărturisiri sau delaţiuni, ci pentru modificarea personalităţii altor oameni. Din păcate sunt puţini istorici care se ocupă de aşa ceva, iar expunerea lor la spaţiul public este minimă.

De curând a apărut la editura Vicovia volumul „Documentele reeducării” coordonat de Mircea Stănescu, o colecţie de documente selectate din dosarele deţinute de CNSAS. Cartea vine în completarea unor colecţii de documente şi analize publicate anterior şi în acelaşi timp este primul volum dintr-o nouă serie. Cuprinde în mare parte declaraţii ale deţinuţilor angrenaţi în procesul reeducării şi ale temnicerilor lor.

coperta Documentele reeducarii, Mircea Stanescu

Pentru cei care nu cunosc mecanismele reeducării din închisorile comuniste îmi permit o scurtă prezentare. Sub coordonarea unor ofiţeri de Securitate detaşaţi special în penitenciare o serie de deţinuţi legionari şi-au declarat ataşamentul faţă de valorile şi idealurile comuniste, iar apoi s-au apucat să-i convingă şi pe ceilalţi deţinuţi să facă acelaşi lucru. Convingerea era făcută prin torturi şi umilinţe, 24 de ore din 24, 7 zile din 7. Detaliile schingiuirilor ating delirul, însă totul se desfăşura după un program care avea ca scop destructurarea personalităţii deţinuţilor intraţi în acest malaxor. Reeducaţii deveneau reeducatori şi procesul se răspândea dintr-o puşcărie în alta. (detalii aici)

Primii români care s-au confruntat cu acest proces al reeducării au fost prizonierii români ajunşi în lagărele din Uniunea Sovietică. Volumul de documente prezentat aici conţine multe documente care atestă activitatea Anei Pauker în acest proces de reeducare, pedepsele aplicate prizonierilor consideraţi fascişti, avantajele de care beneficiau cei care s-au supus reeducării. A existat chiar şi un ziar al prizonierilor români din Uniunea Sovietică, „Cuvântul liber”, au fost organizate congrese şi nenumărate interviuri pentru aprecierea fidelităţii reeducaţilor. Cei care au intrat în acest mecanism au fost înrolaţi în divizia „Tudor Vladimirescu”, comandată de colonelul Cambrea (unchiul lui Sergiu Nicolaescu, stilizat de acesta sub forma unui comisar incoruptibil!).

Reeducarea prizonierilor români în Uniunea Sovietică

Reeducarea prizonierilor români în Uniunea Sovietică

În România, imediat după instalarea regimului comunist, programul de reeducare a fost aplicat la un alt nivel şi cu alte mijloace: dispăruse alianţa cu statele occidentale, Crucea Roşie nu avea ce căuta în puşcăriile comuniste – orice fel de monstruozitate devenea posibilă. Pe mine m-a fascinat dintotdeauna Eugen Ţurcanu, deţinutul care a coordonat faza cea mai dură a reeducării desfăşurată la închisoarea din Piteşti. Fotografia de mai jos a lui Eugen Ţurcanu, făcută după arestarea sa din 1948. Un tânăr normal, care a nenorocit sute de alţi tineri şi a sfârşit împuşcat de cei care i-au poruncit să-şi tortureze colegii de suferinţă.

Eugen Ţurcanu

Eugen Ţurcanu

Cartea „Documentele reeducării” poate fi comandată pe pagina editurii Vicovia.

Armata română şi frontul de est văzute din perspectivă rusă

Situl rus waralbum.ru prezintă o colecţie impresionantă de imagini din Al Doilea Război Mondial, majoritatea lor reprezentând punctul de vedere sovietic asupra conflictului. Din această colecţie fac parte şi foarte multe imagini cu soldaţi români, cele mai multe provenind din surse sovietice. Le-am ordonat cronologic mai jos, cele mai impresionante pentru mine au fost cele din anul 1940, de la momentul anexării Basarabiei la Uniunea Sovietică.

Bineînţeles, sovieticii nu-l puteau lăsa deoparte pe regele Mihai, atât alături de mareşalul Ion Antonescu, cât şi alături de un mareşal sovietic cu ordinul Pobeda în piept.

Adevărul despre prizonierii români din Uniunea Sovietică

Începem să aflăm adevărul despre cele întâmplate cu prizonierii români din Uniunea Sovietică din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Laurenţiu Constantiniu, Ilie Schipor, Vitalie Văratec, Vladimir Ivanovici Korotaev şi Vladimir Nikolaevici Kuzelenkov au editat volumul de documente „Prizonieri de război români în Uniunea Sovietică. Documente 1941-1956”, Monitorul Oficial 2013. Cartea a fost lansată de Ministerul Afacerilor Externe (detalii aici) şi nu pot să vă spun unde se găseşte de cumpărat. Am ales câteva detalii din acest volum.

Arhivele sovietice ne spun că au fost înregistraţi pe tot parcursul războiului 187.367 prizonieri români dintre care 132.755 au fost eliberaţi, iar 54.602 au decedat (o rată a mortalităţii de 29,1%). Aceleaşi arhive, în documente diferite, susţin că între anii 1941-1945 trupele sovietice au capturat 236.420 militari români. Diferenţa de 49.053 persoane poate fi explicată prin sistemul defectuos de înregistrare a prizonierilor practicat de sovietici, dar şi prin faptul că prizonierii erau înregistraţi abia la sosirea lor în lagăre – iar mulţi din ei mureau pe drum. Pe de altă parte, arhivele militare româneşti au înregistrat cifra de 367.976 militari dispăruţi (alături de 92.620 morţi şi 333.966 răniţi). De exemplu, în lagărul 165 de la Taliţî regiunea Ivanovo au fost trimişi între 23 decembrie 1942 şi 20 ianuarie 1943 un număr de 8.759 militari români, dintre care 2.259 au murit pe drum.

Cât despre condiţiile de viaţă din lagărele de prizonieri să-i dăm cuvântul soldatului sovietic Fiodor Ilici Socikov din corpul de pază al lagărului nr. 93 de la Tiumen:

Am observat că prizonierul de război Eftilei Cauneac a strâns ceva iarbă crescută pe marginea plutei şi a început s-o mănânce. L-am avertizat cu voce tare de pe mal să nu mănânce iarbă, dar el a continuat în pofida interdicţiei mele categorice. I-am ordonat să revină pe mal şi, în momentul când a ajuns la mal am observat că din gură îi curgeau spume, era cuprins de o moleşeală totală, iar apoi au început convulsiile. În această stare a fost trimis la serviciul sanitar pentru a i se acorda asistenţă medicală.

Între 18 septembrie şi 21 octombrie 1943 un număr de 13 prizonieri români din lagărul 93 de la Tiumen au consumat plante sălbatice, 8 dintre ei au murit intoxicaţi, 5 au fost salvaţi. Bineînţeles că de foame au mâncat cicuta virosa (o muşcătură din rădăcina acestei plante ucide un om într-o oră) nu doar ca să le facă în ciudă gardienilor sovietici.

Limba română, limba moldovenească şi otrava Cominternului

Principala problemă a relaţiilor dintre Bucureşti şi Moscova este moştenirea otrăvită a Cominternului. În gândirea politicii externe ruse încă domină idei şi scheme cominterniste – una dintre ele fiind aşa numita limbă „moldovenească”. Joi 5 decembrie 2013, Curtea Constituţională a Republicii Moldova sub preşedinţia lui Alexandru Tănase (alături de Aurel Băieşu, Igor Dolea, Tudor Panţâru, Victor Popa, Petru Railean) a emis o hotărâre în care afirmă că limba de stat a Republicii Moldova este limba română, aşa cum este prevăzut în Declaraţia de Independenţă, nu „limbă moldovenească” cum este prevăzut în Constituţia Republicii Moldova (detalii aici).

Dezbaterea în jurul acestei probleme este una gigantică. S-au scris sute (poate mii?) de cărţi şi se va mai scrie încă pe atâta. Însă există foarte multe confuzii – în mare parte voite – în toată această dezbatere.

Confuzia fundamentală se referă la diferenţa dintre cetăţenie (apartenenţă la un stat) şi identitate etnică (identitate regională). Raţionamentul moldovenist este simplu: există statul Republica Moldova – deci există cetăţeni moldoveni – deci moldovenii vorbesc moldoveneşte; sau invers: există limbă moldovenească – deci există popor moldovenesc – deci există stat moldovean. Sau orice combinaţie doriţi. În ciorba asta se aruncă şi argumentul istoric – statul Moldovei din perioada medievală – şi se poate broda la infinit asupra acestei teze. Concluzia: moldovenii sunt diferiţi de români. Până când ne întâlnim cu lingvistica şi începem să avem probleme în a diferenţia ştiinţific limba română de limba moldovenească (dar politrucii de rit cominternist nu se împiedică foarte tare de argumentele ştiinţifice, pe unele le ocolesc, pe altele le ignoră, ce rămâne deformează).

În primul rând trebuie spus că toată dezbaterea asupra chestiunii identitare este uşor lipsită de instrumente limpezi. Eu unul nu cred că este valabilă teza dominantă în acest moment „în evul mediu nu conta identitatea naţională, în evul mediu contau diferenţele sociale”. Am dat aici un exemplu care contrazice această teză, există multe alte exemple de acelaşi tip – dar sunt trecute cu vederea de dragul unui raţionament corect din punct de vedere politic.

Revenind la oile noastre: în evul mediu, în cazul statului Moldova exista o identitate cetăţenească (de apartenenţă la stat) moldovenească, în paralel cu o identitate etnică şi lingvistică românească. În caz de război moldovenii erau duşmani cu valahii (uneori), însă ştiau că vorbesc aceeaşi limbă cu valahii din Ţara Românească şi cu cei din Transilvania. În mediul online găsiţi aici o colecţie de documente şi cărţi extrem de bine făcută care dovedeşte cât se poate de limpede diferenţele enunţate mai sus.

Nici după ocuparea Basarabiei în 1812 nu a fost creată o diferenţă identitară între români şi moldoveni. Iată ce spuneau ruşii:

Moldova şi Valahia sunt ţări locuite de un popor care are o singură origine, o singură limbă, o singură Credinţă, în pofida separaţiei lor pe plan civil, ele au avut necontenit o singură soartă comună: au suferit împreună de-a lungul secolelor, purtând aceeaşi cruce grea, iar acum sorb o nouă viaţă din acelaşi izvor dătător de viaţă. Ele au acelaşi trecut, acelaşi prezent şi, bineînţeles – acelaşi viitor! (“Despre situaţia învăţământului în Principatele Moldovei şi Valahiei” în Revista Ministerului Instrucţiunii Publice, fasculul 29, secţiunea IV, Petersburg, 1840, pagina 7). Sursa

Tot aici găsiţi multe alte exemple din autori ruşi care constatau relaxaţi că românii şi moldovenii sunt acelaşi popor, vorbitori ai aceleiaşi limbi.

Situaţia s-a schimbat brusc în 1924 când într-un memoriu către Comitetul Central al Partidului Comunist Rus se afirma aşa:

Republica Moldovenească (Transnistreană) va putea juca acelaşi rol de factor politico-propagandistic, pe care îl joacă Republica Bielorusă faţă de Polonia şi cea Karelă faţă de Finlanda. Ea va focaliza atenţia şi simpatia populaţiei basarabene şi va crea pretexte evidente pentru pretenţiile alipirii Basarabiei la Republica Moldovenească. Unirea teritoriilor de pe ambele părţi ale Nistrului va servi URSS drept breşă strategică faţă de Balcani prin Dobrogea şi faţă de Europa Centrală prin Bucovina şi Galiţia, pe care URSS le va putea folosi drept cap de pod în scopuri politice şi militare.

(Gheorghe E. Cojocaru, Cominternul şi originile moldovenismului, Editura CIVITAS, Chişinău, 2009, p. 93)

Asta a fost raţiunea înfiinţării în 1924 a Republicii Moldoveneşti Transnistrene. Apoi a urmat o dezbatere scurtă şi extrem de dură între comuniştii români (care susţineau ideea sprijinirii unei culturi şi limbi româneşti în nou creata republică) şi comuniştii ucraineni (care au venit cu ideea fabricării unei identităţi moldoveneşti, bazată pe o limbă moldovenească separată de limba română). Şi aşa a început experimentul cu limba moldovenească.

Nu ştiu ce efecte va avea hotărârea Curţii Constituţionale de la Chişinău care repune în drepturi limba română. Vor apărea nenumărate reacţii adverse, se va produce o polarizare în spaţiul public de la Chişinău. Cred că în dezbaterea ce va urma ar trebui ca blogul Tipărituri româneşti să devină un site cu domeniu propriu, eventual şi cu o variantă în limba rusă.

De ce a avut loc lovitura de stat de la 23 august 1944

Pentru că participarea României în al Doilea Război Mondial nu mai avea un obiectiv clar care să poată fi atins şi care să fie folositor ţării.

plecaciunea-regelui-Mihai-in-fata-sovieticilor

Clausewitz a spus că „Războiul este un act de forţă destinat silirii inamicului să se supună voinţei noastre” şi „Războiul este doar continuarea politicii prin alte mijloace”. Definiţia completă a războiului dată de Clausewitz (valabilă pentru al Doilea Război Mondial, condiţiile au fost schimbate după apariţia armelor atomice) sună aşa: „Războiul este o trinitate fascinantă – compusă din violenţă primară, ură şi duşmănie, care trebuie văzute ca o forţă naturală oarbă, jocul norocului şi probabilităţii în cadrul căruia spiritul creativ este liber să se manifeste şi elementul de subordonare, războiul fiind un instrument al politicii, ceea ce îl supune raţiunii”. Război egal violenţă oarbă plus noroc, probabilitate şi creativitate plus politică şi raţiune. Discuţia asupra acestei ecuaţii se întinde pe mii de pagini de câteva sute de ani.

Obiective raţionale şi obiective iraţionale

Multă vreme obiectivele lui Hitler în politica europeană au fost considerate raţionale de oponenţii săi. Anexarea Austriei, acordul pentru anexarea teritoriilor locuite de germani din Cehoslovacia au fost astfel de obiective ale lui Hitler văzute ca raţionale (cel puţin parţial) de către Franţa şi Marea Britanie, fiind justificate de principiul naţional: toţi germanii să trăiască într-o singură ţară. Ocuparea Cehoslovaciei pe 15 martie 1939 a fost momentul în care Franţa şi Marea Britanie au realizat că obiectivele lui Hitler sunt iraţionale şi că acesta intenţionează să supună întreaga Europă, pe căi paşnice (presiuni politice şi economice) sau militare.

Pe de altă parte, privind din perspectiva nazistă, obiectivele lui Hitler sunt „raţionale” conform logicii sale. După ocuparea Cehoslovaciei, Franţa şi Marea Britanie au garantat frontierele Poloniei. Conform logicii sale, Hitler s-a simţit înconjurat: şi-a asigurat spatele prin tratatul Ribbentrop-Molotov (şi a împărţit cu Stalin Europa de est), apoi a zdrobit Polonia. După care a scos rapid din joc armatele Franţei, Belgiei şi Olandei, i-a alungat pe britanici înapoi pe insula lor şi i-a supus unei campanii de bombardamente aeriene. Fiecare obiectiv militar al lui Hitler a fost „justificat” de acţiunile precedente şi în acelaşi timp a fost unul clar. Pentru fiecare atac pornit se ştia când şi cum va fi încheiat.

Nu este clar nici în ziua de azi de ce a luat Hitler decizia să atace Uniunea Sovietică. Planurile de invazie au fost făcute cu şase luni înainte de declanşarea operaţiunilor, însă motivul care l-a determinat pe Hitler să atace rămâne obscur. Dincolo de asta, obiectivele planului Barbarossa erau clare: cucerirea principalelor centre administrative şi economice. Întârzierea atacului şi mai apoi implicarea lui Hitler în conducerea operaţiunilor, respectiv modificarea iraţională a obiectivelor au făcut ca invadarea Uniunii Sovietice să eşueze.

Oricum, chiar dacă obiectivele planului Barbarossa ar fi fost atinse (distrugerea armatei sovietice şi ocuparea centrelor economice) pentru Hitler şi ai lui nu era foarte clar ce s-ar fi întâmplat după ieşirea din scenă a militarilor. Stalin ar fi avut resurse să se retragă dincolo de Urali unde putea să reziste, iar politicile ariene ale lui Hitler nu ar fi pacificat teritoriile ocupate. Prin atacarea Uniunii Sovietice, obiectivele militare ale lui Hitler devin neclare şi imposibil de atins.

(Nu am luat în calcul obiectivele politice şi militare ale Uniunii Sovietice, discuţia s-ar fi extins enorm).

Ce a dorit România

Obiectivul politicii externe româneşti în perioada interbelică a fost menţinerea şi garantarea graniţelor României Mari. Pentru asta au fost puse în mişcare mijloace diplomatice: diverse tratate de alianţă (mai mult sau mai puţin realiste) şi susţinerea Ligii Naţiunilor (precursoarea ONU). Când garanţiile diplomatice au dispărut, au apărut calculele militarilor. Toate scenariile şi planurile Statului Major al Armatei Române dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial indicau că este imposibil de folosit războiul ca unealtă pentru atingerea obiectivului politic. Un atac concomitent dinspre Ungaria, Bulgaria şi Uniunea Sovietică ar fi spulberat România în mai puţin de o săptămână. În plus, dotarea tehnică a armatei era la pământ.

Obiectivul a fost menţinut (păstrarea graniţelor) însă în locul garanţiilor franco-britanice s-a încercat obţinerea garanţiilor germane. Care garanţii germane au dus la pierderea Basarabiei, Transilvaniei de nord şi Cadrilaterului. Din acest moment obiectivul politic al României a devenit recuperarea teritoriilor pierdute. Iar pentru atingerea acestui obiectiv, mareşalul Ion Antonescu a mers pe mâna lui Hitler. Primul obiectiv (recuperarea Basarabiei) a fost atins prin participarea soldaţilor români la campania lui Hitler împotriva Uniunii Sovietice. Traversarea Nistrului şi continuarea campaniei în restul Uniunii Sovietice a fost o acţiune militară fără obiectiv politic. Mareşalul Antonescu s-a apărat spunând că războiul se încheie cu distrugerea adversarului, de aceea a continuat să lupte şi dincolo de Nistru. Un caz simplu de inversare a subordonării: în loc ca războiul să se supună politicii, politica a devenit subordonata războiului. Din acest moment, obiectivele militare ale României (distrugerea Armatei Sovietice?!?) au devenit neclare şi imposibil de atins. Recuperarea Transilvaniei de nord de la Ungaria făcea parte din planurile secrete ale mareşalului Antonescu, însă Hitler amâna decizia după încheierea războiului.

Situaţia militară din august 1944

Harta operaţiilor de la începutul anului 1944 arăta limpede că România se afla pe lista de priorităţi a armatei sovietice. Pentru orice militar era clar că urma o ofensivă împotriva României: sovieticii ocupaseră zonele muntoase ale Bucovinei şi nordul Basarabiei. Ofensiva sovietică îşi stabilise punctul de plecare: de la nord la sud, de-a lungul văilor ce brăzdează Moldova.

April1944

În acest moment obiectivele politice ale lui Stalin ce trebuiau atinse pe calea armelor erau cât se poate de limpezi: pe 30 octombrie 1943 fusese semnată declaraţia de la Moscova, prin care SUA, Marea Britanie, China şi Uniunea Sovietică se angajau să continue operaţiunile militare împotriva forţelor Axei până la capitularea necondiţionată. În ceea ce priveşte România, Stalin îşi anunţase obiectivul încă din decembrie 1941, când îl anunţase pe ministrul britanic de Externe Anthony Eden că dorea revenirea la graniţele din 1940, respectiv să recapete Basarabia.

Sovieticii au încercat în decursul a două bătălii la începutul anului 1944 să controleze şoseaua Iaşi-Târgu Frumos-Paşcani (6-12 aprilie şi 2-7 mai). În ambele bătălii, tancurile sovietice au fost respinse de 3 divizii blindate germane de elită (Großdeutschland, Totenkopf şi 24 Panzer).

În acest moment, obiectivul politic al României s-a limpezit: ieşirea din război, iar obiectivul militar a devenit stabilirea liniei frontului pentru a se putea purta negocieri. Atât mareşalul Antonescu, cât şi cercurile din jurul regelui Mihai au deschis linii de discuţie cu britanicii şi sovieticii. Discuţiile nu au ajuns la niciun rezultat: respectând declaraţia de la Moscova din 30 octombrie 1943, României i se cerea capitularea necondiţionată, condiţie respinsă de Antonescu. Mareşalul spera că prin fixarea liniei frontului pe aliniamentul Focşani-Galaţi ar fi atins un obiectiv militar care să îi permită atingerea obiectivului politic (din nou, subordonarea politicii în faţa deciziilor militare).

Operaţiunea Iaşi-Chişinău

Pe 20 august 1944 sovieticii au declanşat operaţiunea Iaşi-Chişinău care avea ca obiectiv încercuirea trupelor române-germane din nordul Moldovei şi cucerirea liniei Focşani-Galaţi unde s-ar fi putut organiza o linie de apărare. Faza a doua a ofensivei sovietice prevedea ocuparea rafinăriilor de la Ploieşti şi a Bucureştiului.

Puţini ştiu că operaţiunea Iaşi-Chişinău a avut aceleaşi dimensiuni cu bătălia de la Stalingrad. Sovieticii au aruncat în luptă 1,25 milioane soldaţi, 16.000 de tunuri, 1800 de tancuri şi 2200 de avioane împotriva a 900.000 de soldaţi (500.000 germani, 400.000 români) susţinuţi de 7.600 de tunuri, 400 de tancuri şi 800 de avioane. Diviziile blindate de elită Großdeutschland, Totenkopf şi 24 Panzer (care respinseseră atacurile din aprilie şi mai) fuseseră transferate în nord, pe frontul baltic. În bătălia de la Stalingrad sovieticii au angajat 1,14 milioane soldaţi, 13.500 tunuri, 900 de tancuri şi 1400 de avioane împotriva a 1 milion de soldaţi, 10.300 tunuri, 675 tancuri şi 1200 avioane.Karte_Operation_Jassy-Kischinew_01

Pe 23 august 1944 frontul româno-german fusese spulberat de sovietici. Sovieticii ajunseseră la Bacău şi Bârlad. Există o discuţie extinsă dacă ar mai fi putut fi organizată rezistenţa pe linia Focşani-Galaţi. Distrugerea armatelor româno-germane din nordul Moldovei l-a mobilizat pe regele Mihai şi cei din jurul lui să îl aresteze pe mareşalul Ion Antonescu şi să încerce să atingă obiectivul politic (ieşirea din alianţa cu Germania) cu orice preţ.

Şi dacă?

Greşeala regelui Mihai a fost că şi-a stabilit un obiectiv pe termen scurt: ieşirea din război şi armistiţiul cu Aliaţii. A sperat că britanicii şi americanii vor susţine România, fără să ştie că una din condiţiile puse de Stalin a fost re-anexarea Basarabiei. Mai mult, regele Mihai nu avea de unde să ştie de acordul dintre Churchill şi Stalin din 9 octombrie 1944 prin care România era plasată în sfera de interese a Uniunii Sovietice. După 23 august 1944 regele Mihai a rămas o simplă marionetă politică.

Ce s-ar fi întâmplat dacă Antonescu evita arestarea şi reuşea să stabilizeze frontul pe linia Focşani-Galaţi? Evoluţia generală nu ar fi fost mult diferită. În cazul în care mareşalul Antonescu ar fi urmărit obiectivul politic al ieşirii din război, cel mai probabil ar fi avut soarta lui Miklos Horthy – ar fi fost arestat de germani, care ar fi instalat la Bucureşti un guvern legionar sub conducerea lui Horia Sima. Indiferent dacă mareşalul Antonescu rămânea sau nu la putere, până la urmă sovieticii tot ar fi rupt frontul şi ar fi invadat România. Cu sau fără rege, cu sau fără lovitura de stat de la 23 august 1944, România tot sub influenţa sovietică ar fi ajuns.

O idee nazistă preluată de sovietici pentru înrobirea României

Cu multă vreme înainte de venirea naziştilor la putere, marile firme germane puseseră pe picioare un plan de transformare a statelor din Europa de est în pieţe de desfacere şi furnizoare de materii prime şi forţă de muncă. Reprezentanţii industriei, finanţelor şi agriculturii germane s-au reunit în aşa numita Mitteleuropäischer Wirtschaftstag (Uniunea Economică pentru Europa Centrală) la data de 6 decembrie 1926. Scopul acestei asociaţii din care nu lipsea nici un nume mare al economiei germane: penetrarea economică în spaţiul central şi sud-est european în sensul transformării sale în piaţă de desfacere pentru produsele germane şi furnizoare de materii prime şi forţă de muncă. MWT a colaborat strâns cu statul german, ministere şi servicii de informaţii, iar după 1933 a găsit calea să se apropie de Hitler reuşind să-şi împletească interesele cu cele ale proaspătului dictator. (detalii aici)

Sistemul german de capturare a economiei româneşti

După anul 1931 orice fel de credit internaţional a dispărut – parte din cauza crizei globale, parte din cauza unor decizii protecţioniste luate de Statele Unite şi Marea Britanie. În lipsa creditelor, comerţul internaţional a fost orientat pe sistemul clearing-ului – statele încheiau acorduri bilaterale care reglementau schimburile comerciale astfel: exporturile erau echivalate în moneda statului mai puternic şi se constituia un credit în favoarea statului exportator care era folosit pentru achitarea importurilor. Practic: România trimitea petrol în Germania, i se deschidea un cont în mărci, iar în schimbul acelor mărci achiziţiona produse germane. Sistemul prezenta câteva dezavantaje evidente: profiturile nu puteau fi folosite pe alte pieţe pentru alte produse, achiziţiile se făceau la preţurile impuse de germani.

Începând cu 1935 (când a fost semnat un acord comercial româno-german) Germania a dus o politică treptată de acaparare a economiei româneşti folosind sistemul clearing-ului. Germanii au făcut tot posibilul să acapareze cât mai mult din exporturile româneşti şi să se îndatoreze cât mai mult faţă de România. Ideea era simplă: mărcile germane erau blocate în Germania, românii nu aveau oricum ce face, decât să cumpere produse industriale germane.

Pe de altă parte România era blocată în propriul sistem economic. Existau trei produse de export româneşti: petrolul, cerealele şi cheresteaua – şi fiecare dintre ele avea propriile probleme. Petrolul era o materie strategică, iar Franţa şi Marea Britanie făceau presiuni politice ca România să nu vândă prea mult petrol Germaniei. Cerealele româneşti reprezentau o problemă de politică internă – producţia agricolă era realizată pe suprafeţe mici, nemecanizate, cu două consecinţe: preţ mult mai mare decât grâul american şi cel sovietic, iar dacă nu era vândut îi băga în faliment pe micii fermieri, ceea ce provoca tensiuni sociale (amintiţi-vă de dilemele economice ale lui Ilie Moromete). Cheresteaua era singurul produs competitiv, însă nu putea susţine singură economia românească.

Franţa şi Marea Britanie refuza să cumpere grâul românesc mult prea scump, iar industria petrolieră din România era deţinută în proporţie de 42% de concerne franco-britanice (statul român deţinea doar 29%!) astfel că principala grijă a aliaţilor noştri occidentali era să-i împiedice pe germani să cumpere petrol românesc, nu să cumpere ei mai mult. Şi chiar dacă ar fi cumpărat mai mult din România tot nu ar fi fost un mare câştig: plăţile cu Londra şi Parisul se făceau tot în sistem clearing şi ne vindeau tot ce voiau ei.

Germania a ştiut să împletească politica şi economia: au acceptat preţurile mari ale cerealelor româneşti, s-au îndatorat masiv faţă de România şi au început să facă presiuni. Scopul germanilor, mai ales înainte de izbucnirea războiului: să-şi asigure importurile de petrol necesare armatei şi să-şi creeze un mecanism de presiune politică pentru cazul în care România o lua razna. O analiză comparativă a balanţei comerciale româno-germane pentru lunile ianuarie-martie 1938 şi ianuarie-martie 1939 scotea la iveală apariţia unui deficit de 13,45 milioane mărci germane în 1939 faţă de un deficit de 1,85 milioane mărci germane în 1938. Naziştilor le plăcea să fie datori.

Problemele economiei româneşti şi decontul

Planul general economic al României în perioada interbelică a fost simplu: profiturile din vânzarea petrolului şi a cerealelor trebuiau investite în crearea unor industrii româneşti. Iar industria principală în care s-a investit a fost industria de armament, datorită situaţiei geopolitice (vecini cu pretenţii teritoriale). Corupţia şi lipsa de capacitate administrativă plus faptul că marii fabricanţi de armament nu îşi cedau licenţele chiar aşa uşor (iar românii nu au reuşit să inventeze arme) au făcut ca planul să eşueze în mare parte. Nici sistemul clearing-ului nu funcţiona: francezii şi britanicii evitau să ne vândă armament (sau ne vindeau foarte puţin), germanii limitau drastic exporturile de arme (la un moment dat Hitler a spus ceva de genul „românilor o să le dau triciclete, nu tancuri”). Au fost construite câteva fabrici de armament, însă din punctul de vedere al aviaţiei şi tancurilor România era inexistentă la începutul celui de-al Doilea Război Mondial.

Decontul cu Germania a venit în anul 1938. După ce a anexat Austria, a dezmembrat şi ocupat Cehoslovacia, Germania a venit cu nota de plată la Bucureşti. Creierul operaţiunii a fost Karl August Clodius (diplomat, preşedintele Comisiei economice româno-germane şi unul din sprijinitorii MWT). De la 37 de lei pe o marcă Clodius a cerut în 1938 creşterea cursului de schimb la 45 de lei pe marcă. Românii s-au târguit cum au ştiut mai bine, însă au trebuit să accepte creşteri succesive ale cursului. În 1939 negocierile economice au fost conduse de Helmut Wohlthat care a venit cu o idee nouă: crearea de unităţi economice mixte româno-germane în agricultură şi exploatări petroliere. Ministrul Economiei Ion Bujoiu spunea că astfel: „ţara noastră era redusă în acest caz la o simplă furnizoare de braţe de muncă, bogăţiile ei naturale şi posibilităţile de producţie servind exclusiv la satisfacerea nevoilor germane”. Tot la negocierile din martie 1939, germanii au cerut iar creşterea cursului la 50 de lei pe o marcă motivând că grâul românesc e prea scump – însă creşterea urma să se aplice şi la petrol şi cherestea. De frică să nu păţească ce a păţit Cehoslovacia, România a acceptat cererile economice germane: mărirea cotei de export la petrol, înfiinţarea de întreprinderi mixte româno-germane (a respins doar creşterea cursului). Mecanismul clearing-ului şi al îndatorării a dat rezultate.

Karl Clodius a fost capturat de sovietici la Bucureşti în 1944 şi a murit în prizonierat în 1952. Se pare că nu a stat prin lagăre, ci a fost folosit de sovietici drept consultant economic pentru spaţiul balcanic. Ideea nazistă a întreprinderilor mixte cu românii a fost preluată cu entuziasm de sovietici: Moscova a luat participările germane la aceste întreprinderi mixte drept despăgubiri de război şi aşa au apărut primele Sovromuri de care am scăpat abia în 1956. MWT a fost reevaluată în anul 2006 ca un „model european” pentru sud-estul Europei.

Karl Clodius

Karl Clodius

De ce a fost cedată Basarabia la 28 iunie 1940

Pentru simplul motiv că nu a existat nici o altă soluţie. România era înconjurată de vecini care îi contestau graniţele: Uniunea Sovietică revendica Basarabia, Bulgaria cerea Dobrogea, Ungaria vroia Transilvania. Doar Serbia nu cerea nimic (cel puţin pe faţă). Pentru toţi oamenii întregi la cap era limpede că România nu putea lupta pe trei fronturi în acelaşi timp.

În perioada interbelică soluţia găsită a fost diplomaţia: participarea intensă la lucrările Ligii Naţiunilor (precursoarea ONU, însă mult mai slabă), o serie de tratate şi alianţe regionale cu statele prietene (Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia). Toate astea se petreceau sub patronajul Franţei (o ţară care mai avea doar renumele de mare putere, în realitate era extrem de slabă) şi Marea Britanie (intrată într-o fază de retragere din problemele Europei). Statele Unite priveau cu mirare la nebunia europenilor.

Pe 29 septembrie 1938 a fost semnat Acordul de la Munchen de către premierul britanic Neville Chamberlain, premierul francez Edouard Daladier, Fuhrerul Germaniei Adolf Hitler şi Ducele Italiei Benito Mussolini – un document prin care Cehoslovacia era silită să cedeze în favoarea Germaniei regiunile locuite de germani. Din acel moment a devenit clar că nu mai există în realitate nici un fel de garanţii pentru graniţele României. Franţa şi Marea Britanie cedaseră în faţa Germaniei lui Hitler. Mai ales după 15 martie 1939, când la nici şase luni de când spunea că nu mai are nici un fel de pretenţii Hitler invada restul Cehoslovaciei şi o transforma în protectorat german.

premierul britanic Neville Chamberlain, premierul francez Edouard Daladier, Fuhrerul Germaniei Adolf Hitler şi Ducele Italiei Benito Mussolini

Înaintea semnării acordului de la Munchen, de la stânga la dreapta: premierul britanic Neville Chamberlain, premierul francez Edouard Daladier, Fuhrerul Germaniei Adolf Hitler şi Ducele Italiei Benito Mussolini

În câteva luni de zile România a rămas fără nici un fel de garanţii internaţionale. Oricine putea cere orice, depindea doar de armata care era în spatele cererii. Ungurii, bulgarii şi sovieticii au început să se agite, iar diplomaţia română s-a orientat în timp record spre Germania – dar degeaba. La Statul Major al armatei române existau planuri pentru diverse ipoteze de război. Un lucru era clar: nu se putea rezista mai mult de câteva săptămâni în faţa unui atac concomitent dinspre Ungaria, Bulgaria şi Uniunea Sovietică. Singura ipoteză favorabilă era rezistenţa în faţa unei invazii sovietice cu două condiţii: neutralitatea Bulgariei şi Ungariei plus garanţii de sprijin material din partea Marii Britanii şi Franţei cu perspectiva intervenţiei lor militare într-o perioadă cât mai scurtă. La toate acestea adăugaţi lipsa de armament – era asigurat mai puţin de jumătate din necesarul armatei. În plus mai exista tratatul de neagresiune dintre Hitler şi Stalin (Pactul Ribbentrop-Molotov, deci era exclus orice sprijin german pentru România) ca şi experienţa polonezilor care s-au bătut cu nemţii în septembrie 1939 sperând că vor rezista până la o intervenţie franco-britanică (ce nu s-a produs, pe lângă asta au fost atacaţi din spate de sovietici).

În aceste condiţii singura decizie raţională era cedarea Basarabiei cu speranţa recuperării ei în viitor (destul de nebuloasă!). De multe ori apare exemplul Finlandei care nu a cedat în faţa sovieticilor şi s-au bătut cu ei din 30 noiembrie 1939 până pe 13 martie 1940. Doar că sunt câteva diferenţe între cele două cazuri: Finlanda nu era vecină cu Ungaria şi Bulgaria care abia aşteptau să atace, terenul pe care s-au bătut finlandezii şi lungimea liniei frontului au fost extrem de diferite faţă de condiţiile din România. De altfel s-a văzut în 1944 că românii (chiar cu sprijin german!) nu au putut rezista în faţa unui atac sovietic. Şi în cazul Finlandei se mai uită ceva: chiar dacă s-au bătut cu sovieticii, la sfârşitul acestui război au cedat 11% din teritoriu, iar sovieticii au obţinut mai mult decât ceruseră iniţial.

Rămâne ipoteza războiului pentru onoare sau a războiului total. Doar că în afara figurilor retorice nu există aşa ceva. Nu există conducători care să ceară popoarelor să moară fără speranţă şi să fie urmaţi – nici Hitler nu a reuşit asta, nici împăratul Japoniei. Sinuciderea colectivă nu a fost niciodată o soluţie.

Aleksandr Dughin la Chişinău şi puţină teorie a constipaţiei

Prizonier la Moscova, şeful spionilor români Eugen Cristescu a fost interogat săptămâni la rând despre Mişcarea Legionară. Erau atât de fascinaţi sovieticii de legionarii români, încât Cristescu nu doar scria volume de declaraţii, dar ţinea prelegeri în faţa unor săli pline cu tipi care luau notiţe cu acribie. Sovieticii vroiau să ştie cât mai multe despre ideologia legionară, modul de organizare, măsurile luate de autorităţi împotriva Mişcării Legionare, cauze şi efecte etc.

Sunt puţin cunoscute anumite detalii istorice. De exemplu „Protocoalele înţelepţilor Sionului” au fost publicate prima dată în foileton de ziaristul Pavel Cruşevan originar din Basarabia (din satul Ghindeşti). „Protocoalele înţelepţilor Sionului” au apărut în august-septembrie 1903 în ziarul Znamya de la Sankt Petersburg. Pavel Cruşevan deţinea la Chişinău ziarul Basarabeţ (de limbă rusă) considerat că a incitat la pogromul anti-evreiesc de la Chişinău din aprilie 1903. Pavel Cruşevan era un membru marcant al „Sutelor Negre”, o organizaţie pro-monarhică, sprijinitoare a autoritarismului ţarist.

Aproape nici un istoric nu a studiat legătura dintre pogromul anti-evreiesc de la Chişinău din aprilie 1903 şi răscoalele ţărăneşti din România din 1907. Răscoalele din 1907 au început în regiunea Moldovei ca pogromuri anti-evreieşti – însă detaliile documentare lipsesc (în mare parte datorită faptului că regele Carol I a strâns majoritatea documentelor referitoare la aceste evenimente şi cel mai probabil le-a distrus; nu prea e motiv de laudă să pui armata împotriva propriului popor). Oricum, din studiile publicate până acum reiese că Poliţia de Siguranţă urmărea în 1907 pista unei influenţe externe în răscoalele ţărăneşti, un „export” din Basarabia (grefat pe o situaţie internă extrem de instabilă din punct de vedere social). Mergând mai departe, trebuie amintită gruparea de extremă dreapta de la Iaşi dinainte şi de după Primul Război Mondial (A.C. Cuza) ale cărei (posibile) legături şi influenţe venite de la Sutele Negre din Chişinău nu au fost până acum studiate (din ce ştiu eu). Un detaliu care m-a frapat: denumirea organizaţiei „Sutelor Negre” de la Chişinău era „Uniunea Arhanghelului Mihail”. Şi mai trebuie să amintesc de „pista sovietică” în rebeliunea legionară din ianuarie 1941: Serviciul Secret de Informaţii condus de Eugen Cristescu afirma că legionarii ar fi folosit armament şi muniţie de provenienţă sovietică (deşi este posibil ca Cristescu să-i fi furnizat lui Ion Antonescu „muniţie” pentru discuţiile cu naziştii).

Revenind la zilele noastre: azi a sosit la Chişinău politologul rus Aleksandr Dughin. Un alt „export” interesant de la Moscova pentru români. Dughin spune în esenţă că Basarabia este românească şi ar trebui să se unească cu România. Cu o condiţie: România să se alăture Rusiei, să fie de partea Uniunii Eurasiatice. Dughin are o întreagă teorie: pe lumea asta există „popoare ale mării” cărora li se opun „popoarele uscatului”. „Popoarele mării” colonizează şi se ocupă cu comerţul, sunt predispuse schimbărilor, în vreme ce „popoarele uscatului” sunt sedentare, legate de pământ şi de tradiţii. V-aţi prins cine este cine. Sunt curios să văd ce va spune Dughin la Chişinău (au început deja să apară unele chestii, dar sunt în rusă…, aşteptăm traducerile).

Ce s-a întâmplat cu aurul românesc de la Moscova. Mapa secretă a lui Lenin

În 1965 Brejnev i-a spus lui Ceauşescu că aurul din tezaurul României de la Moscova a fost furat de alb-gardişti. Brejnev minţea fără să clipească şi atunci când spunea că arhivele lor nu conţin date despre soarta aurului românesc după ce acesta a fost evacuat în Siberia. Minciuna „aurul românesc a fost furat şi cheltuit de alb-gardişti” nu era nouă, încă din 1921, la o întâlnire de la Varşovia, diplomaţii sovietici le-au spus acelaşi lucru reprezentanţilor României. Doar că documentele sovietice, puţine şi ieşite greu la iveală, spun altă poveste.

Lenin

Mapa secretă a lui Lenin

Documentele lui Lenin au fost accesibile istoricilor puţină vreme în 1993, după care arhivele au fost din nou închise. Chiar şi aşa, a mai ieşit câte ceva la lumină. În septembrie 1921 Lenin i-a cerut ministrului de Finanţe să îi prezinte un inventar precis al rezervelor de aur deţinute, subliniind că vrea să ştie exact soarta aurului românesc. Bolşevicii aveau nevoie de mijloace de plată forte pentru a-şi începe programul de reconstrucţie. Lenin a primit rapid răspunsul în 1921: aur românesc în valoare de 117,5 milioane ruble aur. La începutul anului 1922 un nou raport i-a fost transmis lui Lenin, iar aurul românesc era evaluat la 108 milioane ruble aur (semn că începuse cheltuirea lui). Tot în 1922, în luna august, un nou raport secret vorbeşte despre rezervele de aur din Sala Armelor de la Kremlin (fără să spună expres că este aur românesc, dar acolo fuseseră depozitate lăzile cu tezaurul BNR) – concluzia era că existau 1.357 de lăzi cu aur care nu fuseseră încă inventariate.

Problema aurului românesc şi ruta americană

Există percepţia falsă că aurul românesc trimis la Moscova a fost sub formă de lingouri. În realitate, cele 1.738 de casete expediate la Moscova în decembrie 1916 conţineau monede de aur, germane şi austriece în mare parte, şi foarte puţine lingouri marcate de BNR (de aici apar tot felul de confuzii în ceea ce priveşte evaluarea valorii aurului, cert este că au fost trimise la Moscova 93,4 tone de aur).

În 1921 presa americană sesiza o adevărată avalanşă de aur pe piaţa SUA şi se întreba dacă nu cumva aurul provenea din Rusia bolşevică, aflată în acel moment sub embargo. Ambasadorul american la Bucureşti a început în acelaşi an să se intereseze foarte insistent despre simbolurile româneşti de pe lingourile de aur şi soarta tezaurului de la Moscova. Fără să existe dovezi clare, este foarte posibil ca aurul românesc de la Moscova să fi fost (cel puţin parţial) topit şi folosit pentru a finanţa programul bolşevic de reconstrucţie.

Minciuna rămâne

Alb-gardiştii din Siberia au suferit principalele înfrângeri încă din 1919, iar la începutul lui 1920 a fost executat comandantul lor, amiralul Alexander Kolceak. De vreme ce în 1921 Lenin primea rapoarte exacte despre aurul românesc este greu de crezut povestea că a fost furat şi cheltuit de Kolceak. Misterul rămâne câtă vreme arhivele ruseşti sunt închise, dar este limpede că există documente care spun precis ce s-a întâmplat cu aurul românesc de la Moscova.

P.S. În revista Magazin istoric din iunie 2013 găsiţi mai multe detalii despre povestea tezaurului de la Moscova.

George Orwell în dosarele serviciilor secrete britanice

Dosarul de urmărire informativă al lui George Orwell declasificat de MI-5 la sfârşitul anului 2007 este unul mai degrabă atipic. De altfel şi ofiţerii de informaţii britanici nu conteneau să-şi exprime nedumerirea asupra a ceea ce credea cu adevărat George Orwell. Pe numele său real Eric Arthur Blair, scriitorul şi jurnalistul George Orwell a făcut obiectul unei urmăriri informative asidue începând cu anul 1929 – la doar doi ani după demisia sa din serviciul de poliţie al Indiei. În anul 1974, la 24 de ani de la moartea lui Orwell, serviciile secrete britanice au făcut publice doar o parte din documentele care le deţineau cu privire la George Orwell, restul dosarului – în continuare “plivit” – poate fi consultat sub numărul KV/2/2699 la Arhivele Naţionale ale Marii Britanii.

George-Orwell

“Vederi comuniste avansate”

În februarie 1942, în plin război, soţia lui George Orwell a depus o cerere pentru a se angaja la Ministerul Hranei, declanşând o procedură de verificare a loialităţii sale. Orwell avea un dosar de urmărire pentru activităţi comuniste deschis încă din anul 1929, însă soţia sa a primit aprobarea să fie angajată în cadrul Ministerului Hranei. Raportul de verificare şi clarificările solicitate exprimă cel mai bine nedumerirea ofiţerilor de informaţii britanici. Inspectorul W. Ogilvie semna pe 4 februarie 1942 un raport cu următorul conţinut: “Asupra raportului din seria 7a care mai degrabă contrazice impresia dată de scrierile lui Orwell, am discutat cu inspectorul Gill din Departamentul Special întrebându-l dacă sergentul său ar putea elabora asupra problemei “vederilor comuniste avansate” ale lui Blair. D-l Gill mi-a telefonat în această dimineaţă să-mi spună că sergentul Ewing l-a descris pe Blair ca fiind “un comunist neortodox”, aparent având aceleaşi puncte de vedere ca ei, însă sub nici o formă nu este de acord pe deplin cu politica partidului. Am înţeles că bunul sergent era mai degrabă nelămurit cu privire la modul la care putea descrie această situaţie, de aici a rezultat fraza “vederi comuniste avansate”. Acest lucru se potriveşte cu imaginea pe care o avem despre Blair – Orwell. Este evident din scrierile sale recente – “Leul şi unicornul” – şi contribuţiile sale la simpoziumul lui Gollancz “Trădarea stângii” că nu este alături de Partidul Comunist şi nici ei nu sunt alături de el”. Concluzia procesului de verificare a soţiei lui George Orwell a fost trasă într-un raport din 18 februarie: “În replică la scrisoarea Dvs din 10 februarie vă informăm că nu cunoaştem nici un motiv pentru care D-na Eileen Blair nu ar trebui să fie angajată de Ministerul Hranei”.

George Orwell a mai trecut prin câteva serii de verificări informative în cursul războiului: pe 18 octombrie 1943, în calitate de corespondent al ziarului “Sunday Observer” George Orwell a solicitat o acreditare la Comandamentul Forţelor aliate. Răspunsul MI-5 din 23 octombrie a fost scurt şi la obiect: “Serviciul de Securitate deţine un dosar al acestui om, însă nu are nici un fel de obiecţii cu privire la numirea sa”. Cererea lui de acreditare conţine o notă scrisă de mână care consemnează sec concluzia MI-5: “Nu există obiecţii de securitate”.

Comunismul lui Orwell

Încrederea acordată lui George Orwell de serviciile britanice de securitate pare să provină din răspunsurile dat de scriitor la un chestionar alcătuit de revista comunistă “Left”. În noiembrie 1941 MI-5 intra în posesia unei copii a acestui chestionar – cel mai probabil o “lucrătură” a serviciilor secrete sovietice pentru a testa loialitatea coloanei a V a comuniste din Marea Britanie sau un test pus la cale de serviciile britanice de informaţii – şi trăgea concluzia că George Orwell nu împărtăşeşte obiectivele Moscovei. Întrebările acestui chestionar sunt lungi, iar răspunsurile scriitorului laconice – însă formularea întrebărilor dezvăluie că adevăratul comanditar al chestionarului nu este un simplu jurnalist, iar scurtimea răspunsurilor lui Orwell indică respingerea de către el a ideologiei rigide staliniste. Reproduc în rândurile ce urmează câteva din întrebările chestionarului şi răspunsurile lui Orwell care se manifesta ca un cetăţean fidel al Marii Britanii, chiar dacă credea că societatea britanică trebuie reformată.

Este prezentul conflict anglo-german un război imperialist în mod fundamental? – Nu;

Imperialist sau nu, este neimportant pentru muncitorii britanici dacă triumfă Britania sau Germania? – Nu;

Există o diferenţă importantă între imperialismul britanic şi nazismul german din punctul de vedere al muncitorilor? – Da;

Dacă URSS este înfrântă, poate câştiga războiul alianţa anglo-americană? –Da;

Sub urmărire internaţională

Prima înregistrare referitoare la George Orwell din arhivele secrete britanice datează de la începutul anului 1929. Eric Arthur Blair demisionase cu doi ani în urmă din poliţia britanică din India unde servise timp de 5 ani. În 1929 se afla la Paris unde încerca să-şi facă un nume ca scriitor şi jurnalist şi unde a intrat în atenţia serviciilor de informaţii britanice din cauza contactelor avute cu comuniştii britanici. Pe 15 ianuarie, o notă nesemnată mulţumea Ministerului Britanic de Externe pentru detaliile oferite cu privire la paşaportul şi semnalmentele lui Eric Arthur Blair, remarcând “Este interesant cazul fostului poliţist din India devenit ‘jurnalist’. Investigaţiile continuă”.

Serviciile de informaţii britanice aveau un informator printre prietenii lui Orwell care a furnizat informaţiile necesare primului raport despre sejurul scriitorului la Paris – numele acestui informator fiind şters din dosarul făcut public: “(şters) informează că Eric Arthur Blair s-a născut pe 25.0.1902 la Montjherj, Bengal, India, părinţii săI fiind Richard Walinsley Blair and Ida Mabel Blair, născută Ijmousin. Este celibatar şi locuieşte la nr. 6 Rue Pont du Fer, Paris, ajungând în Franţa pe 07.06.1928. Blair afirmă că este corespondentul din Paris pentru Daily Herald, Daily Express, G.K.’s Weekly, însă nu menţionează şi “Worker’s Weekly”. Blair, după cum afirmă (şters), a scris trei articole în “Progres Civique” din 29.12.1928, 5 şi 12 ianuarie 1929, intitulate “La Grande Misere de l”ouvrier Britannique”. Primul articol a tratat şomajul din Anglia, care conform lui Blair se datorează războiului; al doilea articol a tratat modul în care şomerul îşi petrece ziua; al treilea cerşetorii din Londra. Îşi petrece timpul citind diverse ziare, printre care şi “L’Humanite”, însă până acum nu a fost văzut amestecându-se cu comuniştii din Paris şi până el nu o va face, (şters) consideră că nici comuniştii francezi nu îl vor aborda”.

Un raport ţinut secret

Documentele păstrate de serviciile secrete britanice referitoare la George Orwell au rămas multă vreme în afara circuitului public. Cele mai căutate documente au fost un raport alcătuit despre scriitor în anul 1936 – cel mai detaliat raport din tot dosarul – şi “lista lui Orwell”: o listă de persoane publice considerate de autorul lui “1984” ca fiind prea apropiate de regimul de la Moscova sau că urmează directive venite din URSS. “Lista lui Orwell” a fost publicată în vara anului 2003 de cotidianul britanic “The Guardian”, însă raportul Departamentului Special al Scotland Yard a rămas secret până în toamna anului 2007.

În 1977 profesorul Bernard Crick de la Universitatea din Londra se documenta pentru a scrie o biografie a lui George Orwell. Fusese ales pentru această sarcină chiar de ultima soţie a scriitorului, Sonia Brownell, în urma unei recenzii scrise pe marginea lucrărilor soţului ei. Profesorul Crick a solicitat Ministerului britanic de Externe dosarele despre George Orwell în perioada în care acesta a lucrat pentru poliţia din India. În acest dosar se găsea şi un raport din 11 martie 1936, alcătuit de Departamentul Special al Scotland Yard care se ocupa de urmărire comuniştilor. Acest raport a fost considerat în 1977 ca neputând intra în circuitul public, chiar şi la 40 de ani de la crearea lui, astfel că a fost scos dintre hârtiile puse la dispoziţia profesorului Crick. Pentru realizarea acestui raport Orwell a fost filat, i s-a verificat locuinţa şi au fost contactate mai multe departamente care deţineau informaţii despre scriitor. În final, o copie a acestui raport a fost transmisă MI-5.

Raportul Scotland Yard din 1936 nu conţine informaţii spectaculoase: „Ancheta a arătat că numele corect al acestui om este Eric Arthur Blair. De profesie este jurnalist şi scriitor, scriind sub numele George Orwell. S-a născut la Motihari, Bengal, India pe 25 -06-1902, tatăl său fiind Richard Walmesley Blair, un fost funcţionar civil în India, care la pensie s-a stabilit la Southwold, Suffolk. (…) Blair, după încheierea studiilor la Eton, a candidat pentru un post în Serviciul de Poliţie din India şi în 1922 a fost numit asistent al superintendentului de poliţie din Burma. A servit în acest post până la sfârşitul anului 1927 când s-a întors în concediu în Anglia. Aflat în concediu a telegrafiat guvernului local din India cerând permisiunea să demisioneze, demisia fiindu-i aprobată începând cu data de 1 ianuarie 1928. Blair nu a dat nici un motiv pentru demisia sa, însă a transmis prietenilor săi intimi că nu a mai putut aresta persoane pentru comiterea unor acte pe care el nu le considera greşite. La scurtă vreme după demisia din poliţia indiană, Blair a plecat în Franţa şi pentru o perioadă a dus o viaţă precară trăind ca jurnalist independent. Cât s-a aflat în Paris a fost interesat de activitatea Partidului Comunist Francez şi a petrecut mult timp studiind ziarul L’Humanite”. După ce indică adresele la care a locuit Orwell, poliţiştii britanici afirmau: „Poliţia Metropolitană nu deţine dosare cu referinţe la Westrope sau Blair. Acesta din urmă este cunoscut ca având vederi socialiste şi se consideră un ‘intelectual'”.

Idioţii utili ai sovieticilor

În aprilie 1949, cu un an înainte să moară bolnav de tuberculoză, în timp ce se afla internat, George Orwell a fost vizitat de o prietenă apropiată, Celia Kirwan. Prietena lui Orwell fusese angajată de puţină vreme într-o structură secretă a Ministerului britanic de Externe – Departamentul pentru Cercetarea Informaţiilor – structură destinată publicării propagandei anti-comuniste la începutul Războiului Rece. Orwell i-a transmis Celiei Kirwan o listă care cuprindea 37 de nume de personalităţi culturale „jurnalişti şi scriitori care în opinia mea sunt cripto-comunişti, tovarăşi de drum sau cu înclinaţii în această direcţie şi în care nu ar trebui să se aibă încredere ca propagandişti”, după cum spunea scriitorul. Foarte multe nume din lista lui Orwell s-au dovedit ulterior a fi într-adevăr colaboratori sau apropiaţi ai sovieticilor. Lista a fost ţinută secretă de guvernul britanic până în anul 2003, când după moartea Celiei Kirwan, fiica ei a transmis ziarului The Guardian o copie a listei păstrată în hârtiile personale ale prietenei lui Orwell. Abia după publicarea acestei liste a acceptat ministrul de Externe Jack Straw să declasifice originalul aflat în arhiva ministerului pe care îl conducea. Pentru acest gest Orwell a fost acuzat că a devenit din oponent al sistemului informator al serviciilor secrete, însă istoricul Timothy Garton Ash a apreciat gestul lui Orwell ca fiind unul prietenesc în cadrul unei lupte comune împotriva totalitarismului stalinist. Deocamdată nu există nici un fel de indicaţie sau dovadă clară că Orwell ar fi devenit colaborator al serviciilor britanice de informaţii. Cert este doar că în timpul războiului, Orwell a avut contacte cu mai mulţi ofiţeri de informaţii.

Lista lui Orwell

Peter Smollett – a fost şeful Departamentului pentru URSS din cadrul Ministerului britanic al Informaţiilor. După 1991 Arhiva Mitrohin l-a dovedit pe Smollett ca fiind agent al serviciilor secrete sovietice, recrutat de Kim Philby. Smollett a fost cel care l-a sfătuit pe editorul Jonathan Cape să respingă publicarea nuvelei „Ferma animalelor”.

Michael Redgrave – actor. A studiat la Cambridge unde s-a numărat printre prietenii lui Anthony Blunt, care ulterior a fost recrutat şi a lucrat pentru serviciile de spionaj sovietice. Un apropiat al Partidului Comunist britanic, Redgrave a apărut în multe din filmele lui Hitchcock.

Charlie Chaplin – actor şi regizor. Actor londonez de vodevil, a reuşit să devină o stea Hollywood-ului după 1913. Bănuit de simpatii pro-sovietice, Chaplin a fost urmărit de FBI până la moarte.

John Steinbeck – romancier, câştigător al premiului Nobel pentru literatură în anul 1962. Orwell îl caracterizează „fals scriitor, pseudo-naiv”.

George Bernard Shaw – dramaturg şi scriitor. Orwell spunea despre el că „este întotdeauna pro-rus în toate chestiunile majore”. Shaw a vizitat URSS în 1930, când s-a întâlnit cu Stalin, devenind un suporter public al sovieticilor. În 1933 a scris un eseu în care încerca să justifice măsurile de forţă ale URSS în politica internă. În acelaşi an, într-o scrisoare deschisă adresată ziarului Manchester Guardian, Shaw a respins ştirile despre foametea din URSS ca fiind calomnioase.

Kingsley Martin – redactorul-şef al New Statesman. Descris de Orwell ca „liberal decăzut; foarte necinstit”. Martin a ră

Walter Duranty – jurnalist britanic. A câştigat în 1932 premiul Pulitzer pentru o serie de articole despre URSS, în perioada în care era corespondentul New York Times la Moscova. În articolele sale Walter Duranty a trecut cu vederea foametea din Ucraina, procesele înscenate şi munca forţată la care erau supuşi ruşii. În 2003 s-a pus problema retragerii premiului primit în 1932, însă Comitetul Pulitzer a decis să nu ia această măsură, în ciuda faptului că există dovezi că Duranty a minţit deliberat în articolele sale, făcând jocul sovieticilor.

Urmărit de NKVD

În timpul războiului civil din Spania, Orwell a luptat de partea Brigăzilor P.O.U.M. (Partidul Muncitoresc de Unificare Marxistă) – o aripă a stângii spaniole opusă Partidului Comunist subordonat în totalitate Moscovei. În volumul în care îşi descrie experienţele de pe frontul spaniol – „Omagiu Cataloniei” – Orwell scrie că „aveam tot timpul înfricoşătorul sentiment că cineva, anume un prieten de-al tău s-ar putea să te denunţe poliţiei secrete”. Într-o scrisoare trimisă unui prieten după întoarcerea în Anglia, Orwell afirma: „Deşi noi am scăpat cu bine, aproape toţi prietenii şi cunoştinţele noastre se află în închisoare şi se pare că vor rămâne acolo pe termen nedefinit, fără să fie acuzaţi de ceva anume, ci doar suspectaţi de troţkism. Cele mai îngrozitoare lucruri se petreceau chiar atunci când eu am plecat, arestări în masă, oameni răniţi târâţi din spitale şi aruncaţi în închisoare, oameni înghesuiţi în hrube murdare, unde abia aveau spaţiu să se întindă, prizonieri bătuţi şi înfometaţi”.

Gordon Bowker susţine în biografia dedicată lui Orwell că scriitorul chiar a fost urmărit de serviciile secrete sovietice. Turnătorul lui Orwell a fost un tovarăş englez, David Crook, manevrat chiar de Ramon Mercader – agentul NKVD care avea să-l asasineze pe Lev Trotsky. Orwell a ales să se alăture brigăzilor POUM deoarece acest partid era afiliat Independent Labour Party din care şi el făcea parte. Staliniştii spanioli, manevraţi de NKVD au început să infiltreze POUM pentru a aduna informaţii, pentru ca mai apoi să-i acuze pe membrii acestui partid de troţkism şi să-i execute în masă. David Crook a primit ordin de la Ramon Mercader să-i supravegheze pe Orwell şi soţia sa. Deocamdată dosarele serviciilor secrete sovietice din acea perioadă rămân ascunse cercetătorilor, astfel că detaliile supravegherii lui Orwell de către NKVD nu sunt cunoscute în totalitate. Turnătorul care l-a urmărit pe scriitorul britanic avea să fie la rândul său acuzat de troţkism şi executat.

Sfârşitul aventurilor lui Ostap Bender şi grănicerii români de la Nistru

Vă mai amintiţi sfârşitul aventurilor lui Ostap Bender din „Viţelul de aur”? Proaspătul milionar îşi dă seama că Uniunea Sovietică nu este ţara potrivită pentru el şi decide să se refugieze în paradisul capitalist românesc. Doar că la Nistru este prins, bătut şi jefuit de grănicerii români, fiind aruncat înapoi în URSS.

Dincolo de încheierea propagandistică (pentru că cel puţin parţial Ilf şi Petrov au fost propagandişti sovietici) ar trebui să vedem care a fost realitatea acelor vremuri, care era situaţia fugarilor din URSS ce alegeau să se refugieze în România. Ei bine, acum avem la dispoziţie o colecţie de documente contemporane din arhivele româneşti editată de diplomatul Vadim Guzun „Chestiunea refugiaţilor de peste Nistru: documente diplomatice şi ale serviciilor române de informaţii, 1919-1936”, apărută anul trecut. Nu am avut încă ocazia să o citesc, am văzut doar semnalarea ei pe site-ul revistei Rost, sper să o găsesc cât de curând. Presimt o lectură incitantă.

Până atunci vă propun o fotografie a podului peste Nistru din 1938, provenită din arhiva fotografică a revistei Life.

Podul peste Nistru in anul 1938

Basarabia în cărţi de la Bucureşti dinainte de decembrie 1989

În anul 1989 apărea la Bucureşti volumul al VI lea din seria „Istoria militară a poporului român” coordonată de generalul Ilie Ceauşescu, fratele lui Nicolae Ceauşescu. Celelalte volume mai erau cum mai erau, dar volumul al VI lea este de fapt o colecţie de obrăznicii la adresa URSS, care nu cred că au trecut neobservate.

Prima hartă eretică îţi sare în ochi imediat după ce deschizi cartea, cu titlul „Spaţiul carpato-danubiano-pontic”. Este o simplă hartă fizică, fără graniţe politice, însă „Podişul Central Moldovenesc” se întinde de la Siret la Nistru peste Prut, fără să ţină seama de Republica Sovietică Socialistă Moldova. Şi un bonus: în Marea Neagră apare Insula Şerpilor! În atlasul meu geografic din gimnaziu Marea Neagră nu avea insule şi am fost surprins să aflu după 1990 că există Insula Şerpilor.

Spatiul carpato-danubiano-pontic

Mai încolo apare o hartă administrativă a României Mari, cu Basarabia, Bucovina de nord, Cadrilaterul, tot tacâmul.

Harta administrativa a Romaniei 1933

Însă harta cea mai veselă, care bănuiesc că i-a scos pe sovietici din sărite la maxim, este cea intitulată „Desfăşurarea operaţiilor militare în Europa 1 septembrie 1939 – 22 iunie 1940”. Aici sunt prezentate modificările teritoriale după un an de război – şi sunt incluse şi „achiziţiile” Uniunii Sovietice: jumătate din Polonia, Estonia, Lituania şi Letonia. Am mai discutat aici despre această nedumerire: Germania a fost ocupantă, iar Uniunea Sovietică a fost eliberatoare în condiţiile în care Hitler avea o înţelegere cu Stalin.

Totuşi este vorba de anul 1989 şi istoricii coordonaţi de Ilie Ceauşescu nu au îndrăznit să meargă cu raţionamentul până la capăt, legenda hărţii oferă următoarele explicaţii: „Teritoriu ocupat sau anexat de Germania hitleristă”, „Teritoriu ocupat de Italia fascistă”, „Teritoriu ocupat de Ungaria horthystă” şi „Teritoriu intrat în componenţa URSS”. Observaţi diferenţa: URSS nu a ocupat, teritoriile au intrat în componenţa sa. Dar oricine se putea întreba: şi cum a ajuns URSS în aceeaşi oală cu Germania hitleristă, Italia fascistă şi Ungaria horthystă?!?

Operatiuni militare 1939-1940