Arhiva etichetelor: Zaharia Stancu

Ioan T. Morar, urmaşul lui Zaharia Stancu. Soarta grea a scriitorului român

Ioan T. Morar a scris volumul al doilea al romanului „Şatra” început de Zaharia Stancu în perioada comunistă. Se pare că sub titlul „Negru şi Roşu” se ascunde o pastişă după „Pădurea spânzuraţilor”, împănată cu scene sexuale scrise cu umor dintr-ăla bun, de la Divertis (o recenzie scrisă de cineva care a citit cartea găsiţi aici). Cartea lui Ioan T. Morar nu e doar atât, e scrisă corect din punct de vedere politic, aidoma cu opera pe care o continuă a lui Zaharia Stancu, primind aici binecuvântarea lui Vladimir Tismăneanu.

Fără să vreau, îmi amintesc de soarta grea a scriitorilor români care au trecut pe sub nenumărate dictaturi şi au ieşit mai puri şi mai corecţi din punct de vedere politic de sub fiecare dintre ele. În mod paradoxal au reuşit să încaseze stipendii dictatoriale şi apoi să condamne dictatura care i-a stipendiat în mod oribil. Bine, unii au trecut puţin prin puşcării sau lagăre, dar nume precum Tudor Arghezi sau Zaharia Stancu au ştiut să-şi negocieze cursul carierelor în mod amirabil. (O minoritate de scriitori care chiar credeau în ce aşterneau pe hârtie au murit prin puşcării sau au fost trecuţi sub tăcere, însă nu la ei mă refer aici). Tudor Arghezi este încă un mister: germanofil stipendiat de nemţi în Primul Război Mondial, a făcut puţină puşcărie după care a început să încaseze bani serioşi de la mogulul Nicolae Malaxa şi de la Fundaţiile Regale. A comis un articol cu „şopârle” antigermane în al Doilea Război Mondial şi a traversat cu succes în dictatura comunistă, timp în care s-a descurcat foarte bine. Dosarul lui de la serviciile de informaţii care începe în tinereţea scriitorului se găseşte la CNSAS, dar nu a fost încă exploatat la adevărata lui valoare.

Ovidiu Eftimie explică aici cum se valorizau reciproc scriitorii care luptau împotriva comunismului şi trăiau din salarii plătite de comunişti. Nu pot să sper decât că discuţiile dintre scriitorii de după 1989 şi sponsorii lor (Dinu Patriciu, Sorin Ovidiu Vîntu, Dan Voiculescu etc.) au fost arhivate pe undeva şi vor face deliciul istoriilor literare din secolul viitor.

În sfârşit, mi se poate reproşa că am scris mai nimic despre „Negru şi Roşu” fără să citesc cartea. Vreau să mărturisesc că sunt adeptul artei necitirii lansată de Dan Petrescu, un exerciţiu dificil în care trebuie să scrii despre o carte spunând mai nimic despre ea, având în vedere faptul că nici măcar nu ai văzut-o, darămite să o fi citit-o. Arta necitirii prezintă un avantaj cert: autorul cărţii necitite tocmai asta vrea, să îi fie lecturată opera; dar prin necitire intenţia autorului este basculată – scriitorul va citi articolaşul despre cartea lui, în vreme ce criticul improvizat şi neavizat nu va citi cartea autorului. Pe de altă parte pot să pariez că nici Vladimir Tismăneanu nu a citit cartea lui Ioan T. Morar şi totuşi a lăudat-o, astfel că mă simt îndreptăţit să nu spun nimic despre acelaşi volum în aceleaşi condiţii.