Blog in conservare. M-am mutat la KISHINIOV.

Unde au dispărut căluşarii?

Despre căluşari s-a scris mult, asupra acestui obicei românesc care acoperă cu adevărat spaţiul „de la Nistru pân-la Tisa” s-au aplecat multe din cele mai luminate minţi. Dezbaterea s-a purtat în jurul originii acestui obicei tradiţional şi asupra practicilor magice legate de el. Nu s-a ajuns la un acord general, dacă obiceiul vine din vremea dacilor sau a romanilor, dacă reprezintă un cult al fertilităţii sau un ritual de vindecare. Ca despre orice alt obicei venit din negura vremurilor este greu de spus ceva cu precizie, avem doar o mulţime de păreri şi interpretări.Cert e că a fost atestat în toate provinciile româneşti cu multe sute de ani în urmă: în Moldova de Dimitrie Cantemir, în Transilvania de austriacul Sulzer, în Muntenia de Golescu. Relatările disparate şi incomplete reconstituie ceva ce mie îmi pare mai degrabă a fi o confrerie războinică, confrerie care în timp şi-a pierdut rolul principal şi s-a păstrat sub forma unui ritual magic.

În vechime, războinicii din spaţiul balcanic (şi nu numai) recurgeau la practici magice pentru a crea coeziunea necesară grupului de luptători şi la forme de antrenament care astăzi sunt considerate dansuri. În Sparta cetăţenii bărbaţi trăiau doar pentru război, iar pregătirea lor includea lungi perioade de izolare socială şi ore în şir de dansuri războinice. Instituţia efebiei din Atena cuprindea şi ea izolarea socială şi ore lungi de antrenament. Dansul căluşului cuprinde şi el aceste caracteristici: căluşarii se izolau de societate cu câteva săptămâni înainte de Rusalii şi le era interzis să se atingă de femei. Despre efortul fizic şi disciplina demonstrate de dansul căluşului nu este nevoie să mai spun prea multe.

Un alt element fundamental este prezenţa armelor în dansul căluşului. În ziua de azi căluşarii dansează cu bâte, însă Dimitrie Cantemir aminteşte că pe vremea lui în Moldova aceştia erau înarmaţi cu săbii. Xenofon menţionează că tracii antici practicau şi ei un dans magic al bărbaţilor înarmaţi cu săbii şi pumnale, iar în timpul acestui dans unul din participanţi era „ucis” şi „învia” la sfârşitul jocului – o asemănare zdrobitoare cu dansul păstrat până în zilele noastre. O altă mărturie din Evul Mediu arată că soldaţii lui Mihai Viteazul au dansat căluşul la Alba-Iulia în anul 1599 cu ocazia serbărilor date de principele Sigismund Bathory. Pe vremea lui Mihai Viteazul căluşarii erau soldaţi şi soldaţii erau căluşari.

În secolul al XIX-lea, majoritatea satelor româneşti „de la Nistru pân-la Tisa” încă mai aveau fiecare (sau majoritatea lor) propria trupă de căluşari. Prezenţa acestor confrerii războinice în toate satele poate oferi o explicaţie pentru mobilizările masive din perioada medievală. Cum ar putea fi altfel explicată disciplina armatelor lui Ştefan cel Mare şi faptul că acesta putea aduna în orice moment câteva zeci de mii de luptători dintr-o populaţie care nu număra mai multe jumătate de milion de oameni?

În ziua de azi, căluşarii s-au transformat din luptători în măscărici. Au devenit piese de muzeu, iar obiceiul supravieţuieşte prin intermediul unor grupuri care imită un ritual care şi-a pierdut sensul. Confreria războinică a căluşarilor, atestată ca atare din vremea tracilor până în evul mediu în tot spaţiul românesc, s-a transformat într-un ritual magic de care au început să se intereseze cercetătorii din secolul al XIX-lea. În secolul al XX-lea şi-a pierdut şi această funcţie şi a devenit o piesă de rezistenţă în spectacolele folclorice, privită cu amuzament şi interes de români şi de străini. Căluşarii războinici s-au transformat în măscărici ţopăitori. Nu vreau să spun că românii din ziua de azi ar trebui să se ascundă nopţile dinaintea Rusaliilor pe malurile râurilor – doar constat transformarea în spectacol a unui obicei răspândit în tot spaţiul românesc, obicei care a constituit vreme de sute de ani unul din firele de rezistenţă al ţesăturii sociale de pe aceste meleaguri. Şi mai cred că un vătaf de căluşari din secolul al XVII-lea avea mai multă influenţă asupra oamenilor săi şi era mai iubit decât mulţi dintre politicienii din ziua de azi.

Articol apărut în ziarul Timpul, Chişinău.

Mai multe articole semnate de mine în acest ziar aici.

Blog in conservare. M-am mutat la KISHINIOV.